Când Mihai a Plecat pentru o Dragoste Mai Tânără, Doar ca să Revină Când Portofelul a Simțit Greutatea
„Nu mai pot continua așa, Ana!” a strigat Mihai, trântind ușa de la bucătărie. Era o seară rece de noiembrie și ploaia bătea ritmic în geamuri. Eu stăteam la masă, cu o ceașcă de ceai în față, încercând să-mi păstrez calmul. De câteva luni simțeam că ceva nu era în regulă. Mihai era tot mai absent, iar telefonul lui suna mereu când nu era lângă mine.
„Despre ce vorbești, Mihai?” am întrebat cu voce tremurândă, deși în adâncul sufletului meu știam deja răspunsul. „Despre noi, Ana. Despre faptul că nu mai sunt fericit.”
Cuvintele lui au căzut ca un ciocan peste inima mea. După douăzeci de ani de căsnicie, după ce am crescut împreună doi copii minunați, Mihai îmi spunea că nu mai era fericit. Am simțit cum lacrimile îmi inundau ochii, dar am refuzat să le las să curgă.
„Este cineva altcineva?” am întrebat, cu o voce aproape șoptită.
Mihai a ezitat pentru o clipă, apoi a oftat adânc. „Da, este cineva. O cheamă Ioana și… și cred că sunt îndrăgostit de ea.”
Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Ioana era o tânără de douăzeci și cinci de ani, frumoasă și plină de viață. O cunoscusem la una dintre petrecerile organizate de firma lui Mihai și nu mi-aș fi imaginat niciodată că ar putea deveni motivul destrămării familiei noastre.
Mihai a plecat în acea noapte. Am rămas singură în casa noastră mare și goală, cu amintirile unei vieți pe care o credeam perfectă. Copiii erau deja la facultate, iar eu mă simțeam pierdută fără sprijinul lui Mihai.
Lunile au trecut greu. Am încercat să-mi reconstruiesc viața, să mă concentrez pe muncă și pe prieteni, dar gândul la trădarea lui Mihai mă bântuia constant. Între timp, am aflat că Ioana avea gusturi scumpe și că Mihai se lupta să-i satisfacă dorințele.
Într-o zi de primăvară, când florile abia începeau să înflorească, Mihai s-a întors la ușa mea. Arăta obosit și îmbătrânit, iar ochii lui nu mai aveau strălucirea de altădată.
„Ana, te rog… putem vorbi?” m-a întrebat el cu o voce stinsă.
L-am privit lung și am simțit un amestec de milă și furie. „Ce vrei să spui, Mihai? Ai ales-o pe Ioana. Ai ales să pleci.”
„Știu… dar am greșit. Am realizat că am pierdut tot ce era important pentru mine.”
Am oftat adânc și mi-am trecut mâna prin păr. „Și ce te face să crezi că poți reveni acum? Că poți repara totul cu câteva cuvinte?”
Mihai a tăcut pentru un moment, apoi a spus: „Nu știu dacă pot repara ceva, dar vreau să încerc. Te rog, Ana.”
Am simțit cum lacrimile îmi inundau din nou ochii. Îl iubeam încă pe Mihai, dar rana trădării era prea adâncă pentru a fi vindecată atât de ușor.
„Mihai,” am spus încet, „nu știu dacă pot trece peste asta. Nu știu dacă vreodată voi putea avea din nou încredere în tine.”
El a plecat capul și a oftat adânc. „Înțeleg… dar voi fi aici dacă te vei răzgândi.”
L-am privit cum pleacă din nou și am simțit cum inima mea se rupe în mii de bucăți. Poate că timpul va vindeca rănile, dar întrebarea rămâne: cum putem ierta trădarea fără a ne pierde pe noi înșine?