Când nota de plată a venit: O noapte înainte de nuntă, între adevăruri ascunse și inimi frânte

— Nu pot să cred că ai tăcut până acum, Vlad! Cum să aflu cu o seară înainte de nuntă că părinții tăi nu pot plăti partea lor? Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina slabă a becului vechi. Rochia de mireasă atârna pe umeraș, martor mut al visului care se destrăma sub ochii mei.

Vlad stătea cu capul plecat, mâinile strânse pe genunchi. — Îmi pare rău, Ana. N-am știut cum să-ți spun… Mama tot zicea că se descurcă, că nu trebuie să ne facem griji. Dar azi mi-a mărturisit că nu au banii. Au datorii la bancă și… — vocea i s-a frânt.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Toată copilăria mea am visat la ziua asta. Mama mea, Elena, a muncit în Italia ani la rând ca să-mi poată cumpăra rochia albă și să punem masa pentru toți cei dragi. Tata, Ion, a vândut o bucată de pământ ca să putem plăti restaurantul. Iar părinții lui Vlad, Mariana și Costel, au insistat să invite jumătate din satul lor din Botoșani, promițând solemn că vor acoperi costurile pentru invitații lor.

— Și ce facem acum? întreb eu, cu lacrimile șiroind pe obraji. Cum le spunem părinților mei? Cum le spunem celor 80 de oameni care vin din partea voastră că nu avem cu ce să-i primim?

Vlad nu răspunde. Se ridică încet și iese pe balcon, lăsând în urmă un gol apăsător. Îl aud cum își aprinde o țigară și oftează adânc. În camera cealaltă, mama mea îmi aranjează voalul pe pat și fredonează încet un cântec vechi de dor.

Mă prăbușesc pe canapea și simt cum totul se destramă. Îmi trec prin minte toate certurile din ultimele luni: despre meniu, despre invitați, despre muzică. Vlad mereu spunea „Las’ că rezolvăm”, dar niciodată nu intra în detalii. Acum înțeleg de ce.

Telefonul sună. E Mariana, mama lui Vlad. — Ana, draga mea, să nu te superi pe noi… Am crezut că ne descurcăm, dar Costel a rămas fără serviciu și banca ne-a pus poprire pe conturi. Nu am vrut să stricăm bucuria voastră…

Nu mai pot răspunde. Închid telefonul și mă uit la mâinile mele goale. Mâine trebuia să fie cea mai frumoasă zi din viața mea. Acum mă simt umilită și trădată.

Mama intră în cameră și mă vede plângând. — Ce s-a întâmplat, fata mea?

Îi spun totul printre sughițuri. O văd cum se schimbă la față, cum ochii i se umplu de furie și dezamăgire. — Asta-i bătaie de joc! Noi am făcut sacrificii pentru nunta asta! Cum să-și bată joc de tine așa?

Tata intră și el, atras de gălăgie. — Ce-i cu voi?

Mama îi explică rapid situația. Tata tace o clipă, apoi izbucnește: — Nu se poate! Sunați-i aici! Să vină să dea ochii cu noi!

În scurt timp, Vlad revine cu părinții lui. Atmosfera e încărcată ca înaintea unei furtuni. Tata începe primul:

— Dom’ Costel, doamnă Mariana, noi am făcut tot ce-am putut pentru copiii ăștia. Cum puteți să veniți cu atâția oameni și să nu aveți cu ce plăti?

Costel își frământă șapca între degete: — Dom’ Ion, nu am vrut să vă punem în situația asta… Am crezut că ne revenim financiar până la nuntă.

Mama lui Vlad izbucnește în plâns: — Nu vrem să stricăm fericirea copiilor…

Tata oftează greu: — Fericirea copiilor? Dar ce exemplu le dăm? Că promisiunile nu contează?

Vlad mă privește disperat: — Ana, putem amâna nunta… Sau facem ceva mai mic, doar cu familia apropiată…

Îl privesc lung. Toate visele mele despre o nuntă ca-n povești dispar ca fumul țigării lui Vlad. Mâine trebuia să fiu mireasă, dar acum mă simt ca o fetiță care a pierdut tot.

— Nu vreau o nuntă mică! Nu vreau să mă ascund! strig eu printre lacrimi.

Mama mă ia în brațe: — Fata mea, nu merită să te umilești pentru o petrecere. Dacă Vlad te iubește cu adevărat, vă puteți căsători oricând.

Dar nu e atât de simplu. În sat deja toată lumea știe că mâine e nunta noastră. Oamenii au cumpărat haine noi, au făcut drum lung până aici. Cum să le spunem că nu mai e nimic?

Noaptea trece greu. Vlad doarme pe canapea, eu mă foiesc în patul copilăriei mele, cu ochii la tavanul scorojit. Mă gândesc la toate sacrificiile părinților mei și la rușinea care mă va urmări dacă anulez totul.

Dimineața vine prea repede. Mama îmi aduce cafeaua la pat și mă mângâie pe păr: — Hotărăște tu ce vrei să faci, Ana. Noi suntem lângă tine orice ai alege.

Cobor la bucătărie unde Vlad mă așteaptă cu ochii roșii de nesomn.

— Ana… dacă vrei să renunțăm la tot, te înțeleg. Dar eu te iubesc și vreau să fim împreună, chiar dacă trebuie să luăm totul de la zero.

Îl privesc și văd sinceritatea în ochii lui obosiți. Dar ceva s-a rupt între noi peste noapte — încrederea aceea oarbă că putem trece peste orice împreună.

La prânz sunăm la restaurant și anulăm petrecerea mare. Le spunem invitaților că din motive personale nunta va fi restrânsă doar la familie apropiată. Unii ne trimit mesaje de susținere, alții bârfesc deja pe la colțuri.

Seara ne cununăm civil doar cu părinții și frații aproape. Nu e veselie, nu e dans, doar câteva lacrimi amare și un toast stins cu șampanie ieftină.

După ceremonie, Vlad mă ia de mână:

— Îmi pare rău că ți-am distrus visul…

Îl privesc lung: — Poate visul era prea mare pentru realitatea noastră…

Acum stau singură în camera noastră mică din chirie și mă întreb: Oare câte povești ca a noastră se ascund în spatele pozelor perfecte de pe Facebook? Cât valorează o promisiune când e pusă la încercare de bani și rușine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?