Când Prietenia Se Rupe Sub Greutatea Așteptărilor

— Nu pot să cred că-mi faci asta, Irina! am izbucnit, cu telefonul tremurând în mâna transpirată. Era trecut de miezul nopții, iar mesajul ei încă pulsa pe ecran: „Nu cred că ești potrivită să fii domnișoara mea de onoare. Nu vreau să atragă cineva atenția de la mine în poze.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Irina era prietena mea din copilărie, fata cu care împărțeam sandvișurile în curtea școlii și cu care visam la nunți ca-n povești. Dar acum, cu două luni înainte de marele ei eveniment, mă dădea la o parte pentru că nu mă încadram în imaginea perfectă pe care și-o dorea.

— Adică… ce vrei să spui? am scris, deși știam răspunsul. Mă uitam la reflecția mea în geamul bucătăriei: obraji rotunjiți, umeri lați, rochia pe care o cumpărasem special pentru nuntă atârna pe spătarul scaunului.

A răspuns sec: „Nu vreau discuții. E decizia mea. O s-o pun pe Simona în locul tău.”

Simona… fata aceea slabă, mereu aranjată, care abia ne cunoștea. Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am prăbușit pe podea și am plâns până când mama a venit să vadă ce se întâmplă.

— Ce ai pățit, Ana? m-a întrebat ea cu voce blândă.

— Irina nu mă mai vrea la nuntă… pentru că sunt grasă.

Mama a oftat adânc și m-a strâns în brațe. — Oamenii care te iubesc nu te rănesc așa, mi-a șoptit.

Dar nu era atât de simplu. În zilele următoare, grupul nostru de WhatsApp a explodat cu mesaje. Simona a acceptat imediat rolul, iar celelalte fete au tăcut. Doar Alina mi-a scris separat: „Îmi pare rău, Ana. Nu e corect ce ți-a făcut.”

M-am simțit izolată, rușinată. La birou, colega mea, Gabriela, a observat că sunt abătută.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre lacrimi. Gabriela m-a privit lung și mi-a spus:

— Știi câte femei trec prin asta? Suntem judecate pentru fiecare kilogram. Dar tu nu ești doar corpul tău.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să mă gândesc la toate momentele când Irina făcuse glume despre greutatea mea: „Sper că nu mănânci tot tortul la nuntă!” sau „Poate ar trebui să-ți iei o rochie mai largă.” Le luasem ca pe niște glume proaste, dar acum vedeam adevărul crud din spatele lor.

Cu o săptămână înainte de nuntă, Irina m-a sunat.

— Ana, sper că nu te-ai supărat prea tare… E nunta mea și vreau să fie perfect.

— Perfect pentru cine? Pentru Instagram sau pentru tine? am întrebat cu voce tremurată.

A tăcut. — Nu vreau să discutăm despre asta acum. Oricum, te rog să vii ca invitată.

Am refuzat politicos. În ziua nunții am ieșit cu Alina la cafea și am râs ca pe vremuri. Am postat o poză cu noi două pe Facebook, iar comentariile au început să curgă: „Ce frumoase sunteți!”, „Prietenia adevărată nu ține cont de kilograme.”

După nuntă, Irina mi-a trimis un mesaj lung în care încerca să se justifice: „Am avut mult stres… Mama m-a presat să fie totul perfect… Simona arată bine în poze…”

Am citit mesajul de zeci de ori și am simțit un amestec de furie și tristețe. Am realizat că nu mai pot fi prietena ei. Nu după ce m-a făcut să mă simt atât de mică.

Familia mea m-a susținut necondiționat. Tata mi-a spus:

— Să nu lași niciodată pe nimeni să-ți spună cât valorezi.

Am început să merg la sală, nu ca să slăbesc pentru alții, ci ca să mă simt bine în pielea mea. Am cunoscut oameni noi și am descoperit că pot fi apreciată pentru cine sunt, nu pentru cum arăt.

Uneori încă mă doare când văd pozele de la nuntă pe rețelele sociale. Dar știu că am făcut alegerea corectă. Prietenia adevărată nu se măsoară în kilograme sau în poze perfecte.

Mă întreb adesea: câte dintre noi am fost rănite de cei dragi doar pentru că nu ne încadrăm într-un tipar? Oare când vom învăța să ne iubim așa cum suntem și să cerem același respect de la ceilalți?