Când sângele nu e apă, dar nici fericire: Povestea mea despre granițele invizibile din familie

— Mirela, nu fi așa de rea! E sora mea, nu pot s-o las pe drumuri! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii de la ciorba care fierbea uitată pe aragaz. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Nu era prima dată când discutam despre Irina, sora lui mai mică, dar de data asta simțeam că ceva în mine se rupe.

— Vlad, nu-i vorba că sunt rea. Dar nu mai pot. De șase luni stă la noi, nu ajută cu nimic, vine târziu acasă, face mizerie și nici măcar nu-și caută un job! Tu nu vezi că ne sufocă?

El a oftat și a dat din umeri, ca și cum totul era o furtună trecătoare. — Mirela, e greu pentru ea. După ce a divorțat și a pierdut apartamentul… E singură. E familie.

Familie. Cuvântul ăsta mă urmărea ca o umbră rece. Familia lui Vlad era mereu prezentă în viața noastră: mama lui suna zilnic să-l întrebe dacă a mâncat, tata lui venea cu sfaturi necerute despre cum să ne creștem copilul, iar Irina… Irina era ca o adolescentă rebelă la 28 de ani, mereu cu pretenții și niciodată cu recunoștință.

În seara aia, după ce Vlad s-a dus la culcare, am rămas singură în bucătărie. Am plâns încet, să nu mă audă copilul din camera alăturată. M-am întrebat dacă greșesc eu. Poate că nu sunt destul de tolerantă. Poate că nu înțeleg ce înseamnă să fii cu adevărat familie.

A doua zi dimineață, Irina a intrat în bucătărie cu telefonul la ureche și a început să râdă zgomotos. Nu m-a salutat. A aruncat geaca pe scaunul meu preferat și a cerut cafea ca și cum i s-ar fi cuvenit totul. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Irina, te rog să-ți strângi lucrurile din sufragerie. Trebuie să fac curat.

S-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, reci. — Nu am timp acum, Mirela. Am o întâlnire importantă.

— O întâlnire pentru un job? am întrebat cu speranță.

A râs ironic. — Nu, pentru altceva. Oricum, nu e treaba ta.

În ziua aceea am decis să vorbesc serios cu Vlad. Seara, după ce am culcat copilul, l-am chemat în sufragerie.

— Vlad, trebuie să alegi: ori punem limite clare cu Irina, ori eu nu mai pot continua așa. Nu vreau să-mi cresc copilul într-o casă unde nu există respect și liniște.

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat. — Mirela, exagerezi! E doar o perioadă grea. O să treacă.

— Nu trece dacă nu facem ceva! Tu nu vezi că ea profită? Că nu are niciun plan? Că ne tratează ca pe niște servitori?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet: — Nu pot s-o dau afară. E sângele meu.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Pentru el, sângele era mai important decât liniștea noastră, decât promisiunea pe care ne-o făcuserăm unul altuia când ne-am căsătorit: că vom fi o echipă.

Zilele au trecut greu. Irina devenea tot mai obraznică: aducea prieteni acasă fără să ne întrebe, fuma pe balcon deși știam că fumul ajungea în camera copilului, împrumuta bani de la Vlad fără să-i dea vreodată înapoi. Eu mă simțeam tot mai invizibilă.

Într-o seară, după ce am găsit-o pe Irina dormind pe canapea cu muzica dată tare și pahare goale peste tot, am cedat. Am luat copilul și am plecat la mama mea pentru câteva zile.

Mama m-a primit cu brațele deschise și m-a ascultat fără să mă judece. — Mirela, tu trebuie să fii fericită în casa ta. Nu poți trăi mereu pentru alții.

Am plâns în brațele ei ca un copil. Mi-am dat seama cât de mult mă schimbasem: eram mereu nervoasă, obosită, lipsită de speranță.

Vlad m-a sunat după două zile. — Mirela, hai acasă. Promit că vorbesc cu Irina.

— Vlad, nu vreau promisiuni goale. Vreau fapte. Vreau să știu că suntem pe aceeași parte.

A tăcut din nou. Dar de data asta am simțit că tăcerea lui era altfel: era frică.

M-am întors acasă doar după ce Vlad i-a spus Irinei că trebuie să-și găsească alt loc unde să stea până la sfârșitul lunii. A fost scandal mare: Irina a țipat la mine că i-am distrus viața, că sunt o scorpie care l-a schimbat pe fratele ei.

Vlad a fost trist mult timp după ce Irina a plecat. Relația noastră a rămas cu cicatrici adânci. Uneori îl văd cum se uită la pozele din copilărie cu sora lui și oftează.

Eu încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă familia trebuie să fie mereu pe primul loc sau dacă uneori trebuie să-ți aperi propria fericire.

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru familie? Unde tragem linia între iubire și auto-distrugere?