Când sângele nu înseamnă familie: Povestea unei mame care a ales să-și apere copilul

— Nu vezi că nu ești bună de nimic? Hai, adu-mi cafeaua, Luciana! Și să nu uiți să ștergi masa, că altfel îi spun mamei tale cât ești de leneșă!

Am înghețat în pragul bucătăriei, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Era o dimineață de sâmbătă, iar soarele abia răzbătea printre norii groși de februarie. Luciana, fetița mea de doar 11 ani, stătea cu ochii în pământ, încercând să-și ascundă lacrimile. Mama lui Vlad, soacra mea, o privea cu o răceală care mă făcea să tremur. Nu era prima dată când o surprindeam vorbindu-i urât, dar niciodată nu fusese atât de crudă.

— Mamă, te rog… — am încercat să intervin, dar privirea ei m-a străpuns ca un cuțit.

— Nu te băga, Irina! Așa am crescut și eu copiii, și uite ce oameni au ajuns. Dacă nu-i înveți de mici să muncească, ajung niște puturoși.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad era la serviciu, iar eu rămăsesem singură cu această femeie care părea hotărâtă să transforme casa noastră într-un câmp de instrucție. De când se mutase la noi, după ce rămăsese văduvă, totul se schimbase. La început am crezut că exagerez, că poate sunt eu prea sensibilă. Dar cu fiecare zi, tensiunea creștea.

Luciana a ieșit din bucătărie cu capul plecat și am alergat după ea.

— Mami, de ce mă urăște bunica? — mi-a șoptit printre suspine.

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o la piept.

— Nu te urăște, iubita mea. Doar că uneori oamenii mari uită cât de mult dor cuvintele lor.

Dar știam că mint. Știam că soacra mea nu o acceptase niciodată pe Luciana. Pentru ea, fata mea era „copilul Irinei”, nu nepoata ei. Poate pentru că nu semăna cu Vlad, poate pentru că eu nu eram „de-a lor”.

Seara, când Vlad a venit acasă, i-am povestit totul. A oftat adânc și a dat din cap.

— Știu că e greu cu mama… Dar ce vrei să fac? E bătrână, n-are pe nimeni. Dacă o dăm afară, ce-o să zică lumea?

— Vlad, nu mai pot! Luciana suferă în fiecare zi! Nu vezi cum s-a schimbat? Nu mai vrea să iasă din cameră, nu mai râde… E copilul nostru!

A urmat o ceartă lungă. Vlad era prins între două lumi: datoria față de mamă și dragostea pentru noi. În fiecare seară încercam să găsim o soluție, dar mereu ajungeam în același punct: „Nu putem s-o lăsăm pe drumuri.”

Zilele treceau greu. Soacra mea devenise tot mai autoritară. Îi spunea Lucianei că e grasă, că nu știe nimic, că n-o să ajungă nimic în viață. Îi ascundea jucăriile, îi arunca caietele la gunoi dacă nu-i plăcea cum scria temele. Într-o zi am găsit-o pe Luciana plângând în baie, cu un brici în mână.

— Ce faci acolo?! — am izbucnit speriată.

— Vreau doar să scap… — a murmurat ea printre lacrimi.

Atunci am știut că nu mai pot aștepta. Am sunat-o pe mama mea și i-am spus totul. A doua zi a venit la noi și a stat față în față cu soacra mea.

— Doamnă Maria, vă rog frumos să vă opriți! Copilul ăsta nu merită să sufere pentru frustrările dumneavoastră!

Soacra mea a început să țipe:

— Cine sunteți dumneavoastră să-mi spuneți mie ce să fac? Eu am crescut trei copii singură! Voi, tineretul ăsta de azi, nu știți decât să vă plângeți!

Vlad a intrat în cameră și a privit scena ca un spectator neputincios. Am simțit cum se rupe ceva între noi toți.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Luciana cum doarme agitată și am luat o decizie. Dimineața i-am spus lui Vlad:

— Ori pleacă mama ta, ori plec eu cu Luciana. Nu mai pot alege între liniștea copilului meu și aparențele sociale.

A fost cea mai grea discuție din viața noastră. Vlad a plâns pentru prima dată de când îl cunosc. Dar până la urmă a ales: „Mama trebuie să plece.”

Când i-am spus soacrei mele decizia, a început să blesteme și să ne amenințe că n-o să ne ierte niciodată. A plecat trântind ușa și spunând că suntem niște nerecunoscători.

Au trecut luni de atunci. Luciana merge la terapie și începe încet-încet să zâmbească din nou. Vlad încă suferă pentru ruptura cu mama lui, dar știe că am făcut ce trebuia.

Uneori mă întreb dacă sângele chiar contează atât de mult pe cât ni se spune. Oare câți copii sunt răniți în numele „familiei”? Câte mame aleg tăcerea ca să nu supere tradițiile? Eu am ales altfel — dar voi ce ați fi făcut?