Când soacra m-a dat afară din casă: Povestea unei iubiri încercate, a umilinței și a curajului de a-mi găsi vocea

— Nu mai pot să te suport în casa asta! Ai distrus tot ce am construit pentru fiul meu!
Vocea Marianei răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze de familie și mileuri vechi. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe valiza pe care abia apucasem să o umplu cu câteva haine. Vlad era plecat la Cluj, la o conferință, iar eu rămăsesem singură cu femeia care nu mă acceptase niciodată cu adevărat.

— Mariana, te rog… Nu vreau să ne certăm. Vlad nu știe nimic despre asta. Nu putem să așteptăm să vină acasă?

— Nu! Ai profitat destul! Ai venit aici cu pretenții, ai schimbat totul, ai stricat relația mea cu Vlad! E casa mea, nu a ta!

M-am simțit mică, invizibilă. M-am uitat spre ușa pe care urma să ies, fără să știu unde voi merge. Am crescut la țară, într-o familie modestă din Botoșani, unde respectul față de părinți era literă de lege. Dar aici, la București, în apartamentul acesta de două camere, eram doar o intrusă.

Am ieșit pe scara blocului cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Era februarie și ningea mărunt. Am sunat-o pe sora mea, Ioana.

— Ana, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

— M-a dat afară… Mariana… Nu știu ce să fac…

— Vino la mine! Nu stai pe stradă!

Am ajuns la ea după o oră de mers cu metroul și două autobuze. În garsoniera ei mică mirosea a cafea și a pâine prăjită. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote.

— De ce nu mă vrea? Ce am făcut greșit?

Ioana m-a luat în brațe.

— Nu e vina ta. Mariana nu poate accepta că Vlad are o viață a lui. Tu ai încercat mereu să fii pe placul ei.

— Dar Vlad? Ce va zice Vlad?

— O să-i spui adevărul. Trebuie să-ți aperi dreptul la fericire.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i câștig simpatia Marianei: i-am gătit sarmale după rețeta ei, am mers cu ea la biserică duminica, i-am cumpărat flori de ziua ei. Nimic nu fusese suficient.

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat.

— Ana, ce s-a întâmplat? Mama mi-a spus că ai plecat fără să zici nimic!

— Vlad… M-a dat afară. Mi-a spus că nu mă mai vrea în casă. Am încercat să vorbesc cu ea, dar…

A urmat o tăcere grea.

— Vin acasă diseară. Stai la Ioana până atunci?

— Da.

Când Vlad a ajuns, m-a găsit încă tremurând de emoție.

— Ana, nu pot să cred… Mama exagerează uneori, dar nu credeam că va ajunge aici. Trebuie să vorbim toți trei.

Am mers împreună la apartament. Mariana ne aștepta cu brațele încrucișate.

— Vlad, eu nu mai pot trăi cu ea sub același acoperiș! Ori eu, ori ea!

Vlad s-a uitat la mine. Ochii lui erau plini de tristețe și neputință.

— Mamă, Ana e soția mea. Dacă tu nu poți accepta asta… atunci va trebui să găsim altă soluție.

Mariana a izbucnit în plâns.

— După tot ce am făcut pentru tine! Te-am crescut singură! Și acum mă lași pentru o străină?

M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. De ce trebuia mereu să alegem între familie și iubire? De ce femeile ca Mariana nu pot accepta că fiii lor au dreptul la propria fericire?

În următoarele zile am stat la Ioana și am căutat chirie împreună cu Vlad. A fost greu — salariile mici, chiriile mari, nesiguranța zilei de mâine. Dar pentru prima dată simțeam că suntem o echipă.

Mariana nu ne-a mai vorbit luni întregi. La Paște i-am trimis un cozonac și o felicitare scrisă de mână. A răspuns sec: „Mulțumesc.”

Au trecut doi ani de atunci. Încă locuim într-un apartament mic, dar e al nostru. Mariana vine uneori în vizită, dar relația noastră e rece, distantă. Am încetat să mai încerc să-i câștig dragostea cu orice preț.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am ales iubirea în locul liniștii familiale. Dar apoi mă uit la Vlad și știu că n-aș fi putut trăi altfel.

Oare câte femei din România trec prin umilința de a fi alungate din casa „soacrei”? Câte dintre noi avem curajul să spunem: „Aici e locul meu!”?