Când soțul meu a dat toată munca mea mamei lui – furtună într-o bucătărie românească

— Unde e ciorba? Unde sunt sarmalele? întrebam cu voce tremurată, uitându-mă în frigiderul gol, în timp ce mirosul de usturoi încă plutea în aer. Era luni seara, iar după un weekend întreg petrecut în bucătărie, tot ce-mi doream era să pun masa pentru copiii mei și pentru Radu, soțul meu. Dar rafturile erau goale. M-am întors spre el, care stătea cu ochii în telefon, și am simțit cum mi se strânge inima.

— Le-am dus la mama, a spus el, fără să ridice privirea. — Are nevoie, e singură și nu mai poate găti ca înainte.

Am rămas cu mâna pe ușa frigiderului, simțind cum mi se urcă sângele la cap. Nu era prima dată când Radu lua decizii peste capul meu, dar niciodată nu mă lovise atât de tare. Munca mea, timpul meu, dragostea mea pentru familie — toate fuseseră împachetate și duse altcuiva, fără ca măcar să fiu întrebată.

— Dar copiii? Noi? Am gătit două zile întregi! Am făcut totul de la zero! am izbucnit, vocea mea ridicându-se involuntar.

Radu a oftat. — Mama e bolnavă, tu știi asta. Și oricum, tu poți găti oricând. Ea nu mai poate.

M-am simțit invizibilă. Nu era vorba doar de mâncare. Era despre faptul că nu conta ce simțeam eu, că tot ce făceam putea fi luat și dat altcuiva fără să conteze efortul meu. Era despre faptul că soacra mea, Elena, fusese mereu prezentă între noi — cu sfaturi, cu critici voalate, cu așteptări pe care nu le puteam împlini niciodată.

Am crescut într-o familie unde mama mea era stâlpul casei. Tata nu ar fi îndrăznit să-i ia munca și să o dea altcuiva. Dar aici, în casa noastră din Pitești, simțeam că nu am niciun cuvânt de spus. Că tot ce fac e doar un serviciu pentru ceilalți.

A doua zi dimineață, copiii au întrebat de sarmale. Le-am spus că nu mai sunt și am văzut dezamăgirea în ochii lor. Am simțit o furie mocnită care creștea în mine. La prânz, când Radu a venit acasă, am încercat să vorbesc cu el.

— Radu, nu e corect ce ai făcut. Nu poți să iei totul fără să mă întrebi. Și eu am nevoie să fiu respectată.

El a ridicat din umeri. — E doar mâncare, Livia. Nu face atâta caz.

— Pentru tine e doar mâncare. Pentru mine e timpul meu, efortul meu. E felul în care am grijă de voi.

A tăcut. Am văzut cum evită privirea mea și am știut că nu va recunoaște niciodată cât de mult mă doare.

Seara, când copiii dormeau, am primit un mesaj de la soacra mea: „Mulțumesc pentru mâncare, Livia. Poate data viitoare faci mai puțin picant.” Am simțit cum îmi tremură mâinile de nervi. Nici măcar un „te rog”, nici măcar o recunoștință reală — doar o critică subtilă, ca întotdeauna.

Am început să plâng în liniște la masa din bucătărie. M-am gândit la toate momentele când am încercat să-i fac pe plac Elenei: când i-am dus prăjituri de Crăciun și mi-a spus că ale ei ies mai fragede; când am încercat să gătesc după rețetele ei și mi-a spus că nu pun destul cimbru; când am încercat să-i explic lui Radu că și eu contez și el mi-a spus mereu „Las-o pe mama, e bătrână”.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: la cum am renunțat la job după nașterea celui de-al doilea copil pentru că „așa e mai bine pentru familie”; la cum fiecare decizie importantă era luată de Radu sau influențată de Elena; la cum nu mai știam cine sunt fără rolul de soție și mamă.

A doua zi am decis să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată: să spun NU. Când Radu a venit acasă și mi-a spus că mama lui vrea iar ciorbă „ca aia de ieri”, i-am răspuns calm:

— Poate să-și facă singură sau poți merge tu să-i gătești. Eu nu mai gătesc pentru ea.

A rămas blocat. — Cum adică? E mama mea!

— Și eu sunt soția ta! Și mama copiilor tăi! Și merit respect!

A început o ceartă ca niciodată până atunci. Radu a ridicat vocea, eu am plâns, copiii s-au speriat. Dar nu am cedat. Pentru prima dată în viața mea am simțit că trebuie să mă apăr pe mine însămi.

În zilele următoare tensiunea a plutit în casă ca un nor greu. Elena a sunat de câteva ori să întrebe „ce s-a întâmplat cu Livia”, iar Radu a dormit pe canapea două nopți la rând. Dar eu nu am cedat.

Am început să gătesc doar pentru noi patru și să pun porțiile separat pentru fiecare copil. Am refuzat politicos orice solicitare venită din partea Elenei. Am început să ies mai des cu copiii în parc și chiar am reluat legătura cu o fostă colegă de serviciu care mi-a propus să lucrez part-time online.

Într-o seară, după aproape două săptămâni de tăcere apăsătoare, Radu s-a apropiat timid:

— Poate… ar trebui să vorbim. Poate ai dreptate… Poate nu te-am ascultat destul.

Am simțit lacrimi în ochi — dar de data asta erau lacrimi de ușurare. Pentru prima dată după mult timp simțeam că vocea mea contează.

Nu știu dacă lucrurile vor fi vreodată perfecte între mine și Elena sau dacă Radu va reuși vreodată să se desprindă complet de influența ei. Dar știu că merit respect și că trebuie să lupt pentru el.

Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre cratițe și așteptări nespuse? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?