Când soțul meu, Doru, a criticat pentru ultima oară: Povestea unei lecții neașteptate

— Iar ai ars mâncarea, Maria? Ți-am spus de atâtea ori că nu trebuie să lași tigaia nesupravegheată!

Vocea lui Doru răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de cartofi prăjiți. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care mă chinuiam să le ascund. Era a treia oară săptămâna asta când îmi reproșa ceva legat de gătit. Și nu era doar mâncarea: ba nu era destul de curat, ba nu era rufele spălate la timp, ba nu aveam grijă de copii cum credea el că ar trebui. Mă simțeam ca un soldat în propria casă, mereu în gardă, mereu pregătită să fiu trasă la răspundere.

Am inspirat adânc și am încercat să răspund calm:
— Doru, am avut o zi grea la serviciu, copiii au fost agitați, iar tu… tu nu vezi decât ce nu merge.

A oftat teatral și s-a așezat la masă, trântind ziarul pe faianța crăpată.
— Dacă ai fi mai organizată, n-ai avea problemele astea. Uite la mama, ea știa să facă totul la timp!

M-am simțit mică, invizibilă. Mama lui Doru era un etalon imposibil: femeia perfectă, gospodina desăvârșită. Eu eram doar Maria, fata din Bacău care a terminat Literele și s-a măritat cu băiatul cel bun din satul vecin. Visam să predau la liceu, dar după ce au venit copiii — Ilinca și Radu — am rămas acasă câțiva ani. Acum lucram la bibliotecă, part-time, și încercam să țin casa pe linia de plutire.

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. După ce copiii s-au culcat, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am întrebat: „Oare chiar sunt atât de rea? Sau el nu vede cât mă străduiesc?”

A doua zi dimineață, când Doru a plecat la serviciu, am găsit un bilet pe frigider: „Nu uita să iei pâine și să faci supa aia pe care o făcea mama.” Am zâmbit amar. Atunci mi-a venit ideea: dacă tot vrea ca totul să fie ca la mama lui acasă, poate ar trebui să-i arăt cum e cu adevărat să fii responsabil pentru toate.

În ziua următoare, când s-a întors acasă, l-am întâmpinat cu un zâmbet larg:
— Doru, azi tu gătești! Eu mă duc cu copiii în parc. Ai tot ce-ți trebuie în frigider. Să nu uiți să speli vasele și să dai cu mopul în bucătărie.

A rămas blocat.
— Cum adică? Eu? Dar eu vin obosit de la muncă!

— Exact cum vin și eu în fiecare zi. Hai să vezi cum e.

Am ieșit pe ușă fără să-i mai dau timp să protesteze. În parc, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, de ce ești tristă?

Am strâns-o în brațe și i-am spus că uneori oamenii mari trebuie să învețe lecții importante.

Când ne-am întors acasă, l-am găsit pe Doru transpirat, cu fața roșie și nervos. Bucătăria era un haos: făină pe masă, oala cu supă dăduse în foc, iar vasele murdare se adunaseră într-un turn precar.
— Nu știu cum reușești tu să faci toate astea zilnic! a izbucnit el.

Am simțit o satisfacție amară. Dar nu era vorba doar despre gătit sau curățenie. Era despre respect. Despre faptul că munca mea nu era văzută niciodată ca fiind importantă.

Seara aceea ne-a prins vorbind pentru prima dată sincer după mult timp. I-am spus cât de greu îmi este când simt că orice fac nu e niciodată suficient. El mi-a mărturisit că se simte presat la serviciu și că uneori își varsă frustrările pe mine fără să-și dea seama.

— Nu vreau să ajungem ca părinții mei, mereu certați și nefericiți, a spus el încet.

— Nici eu nu vreau asta. Dar trebuie să mă vezi și pe mine. Să vezi cât valorează ceea ce fac.

A doua zi dimineață mi-a lăsat un bilet: „Mulțumesc pentru tot ce faci. Hai să gătim împreună azi?”

Nu știu dacă povestea noastră va avea mereu un final fericit. Dar știu că uneori e nevoie de o lecție dureroasă ca să ne vedem cu adevărat unul pe altul.

Mă întreb: câte femei din România trec prin același lucru? Câte dintre noi suntem văzute doar când lipsim? Poate ar trebui să vorbim mai des despre cât valorează munca invizibilă din casele noastre.