Când sprijinul familiei devine o iluzie: Povestea unei mame dezamăgite

— Nu pot, Simona, am altceva de făcut. Poate data viitoare.
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună rece în telefon, ca o ușă trântită în fața speranței.
— Dar… e important, am nevoie doar de câteva ore. Rareș are febră și trebuie să-l duc la spital, iar Ilinca nu are cu cine să rămână…
— Îmi pare rău, dragă, dar am planuri. Poate găsești pe altcineva.

Am rămas cu telefonul la ureche, privind în gol spre fereastra aburită. Rareș plângea în dormitor, iar Ilinca mă trăgea de mânecă, speriată de agitația din casă. M-am simțit atât de mică, atât de singură. Nu era prima dată când simțeam că nu pot conta pe familia lui Vlad, dar acum era altfel. Acum aveam nevoie disperată de ajutor.

M-am repezit în dormitor, l-am luat pe Rareș în brațe și am încercat să-l liniștesc. Ilinca mă privea cu ochi mari, întrebători.
— Mami, vine bunica?
— Nu, iubita mea… nu poate azi.

Nu am avut timp să plâng. Am sunat-o pe mama, dar era la țară, la sora mea, și nu putea ajunge decât peste câteva ore. Am încercat să găsesc o vecină dispusă să stea cu Ilinca, dar toți aveau treburile lor. Într-un final, am luat-o pe Ilinca cu noi la spital. Am stat ore întregi pe holuri reci, cu Rareș pe un braț și Ilinca adormită pe celălalt. M-am simțit ca o funie întinsă la maximum, gata să se rupă.

Când Vlad a venit acasă seara, obosit după o zi lungă la birou, l-am privit cu reproș.
— Mama ta nici măcar nu a încercat să mă ajute azi. Știa cât de grav e cu Rareș…
El a oftat și a dat din umeri.
— Știi cum e mama… Are viața ei. Nu putem să ne bazăm mereu pe ea.

M-am simțit trădată. Nu doar de soacră, ci și de el. Parcă eram singură într-o barcă spartă pe o mare agitată.

În zilele următoare, Rareș s-a făcut bine, dar între mine și Vlad s-a așternut o tăcere grea. Încercam să-mi văd de treabă, dar fiecare gest al lui Mariana mă urmărea. Când a venit duminica la noi la masă, s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Ce mai faceți, dragilor? Copiii sunt bine?
Ilinca s-a ascuns după mine.
— Bunico, de ce nu ai venit când mami te-a rugat?
Mariana a zâmbit fals.
— Am avut treabă, puiule. Dar uite ce ți-am adus!
I-a întins o păpușă nouă, încercând să cumpere iertarea cu jucării.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Nu era vorba doar despre acea zi. Era despre toate momentele în care am simțit că nu sunt parte din familia lor cu adevărat. Când ne-am mutat în București după nuntă, am lăsat totul în urmă pentru Vlad: prieteni, jobul meu stabil din Ploiești, chiar și sprijinul părinților mei. M-am străduit să fiu o noră bună: am mers la toate mesele de duminică, am ajutat-o pe Mariana când a avut nevoie după operație, am făcut tot ce am putut ca să nu existe conflicte.

Dar mereu am simțit că nu sunt destul. Când Ilinca s-a îmbolnăvit prima dată și am avut nevoie să stea cineva cu ea două zile, Mariana a spus că are programare la coafor și nu poate lipsi. Când Rareș a avut serbarea la grădiniță și am invitat-o să vină, a spus că are întâlnire cu prietenele ei la cafea.

Vlad spunea mereu: „Las-o în pace, are dreptul la viața ei.” Dar eu? Eu nu aveam dreptul la un pic de ajutor? La un pic de recunoștință?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, i-am spus lui Vlad tot ce aveam pe suflet.
— Simt că nu mai pot. M-am sacrificat pentru familia asta și nu primesc nimic înapoi. Mama ta nici măcar nu încearcă să mă cunoască sau să mă ajute când am nevoie.
El a tăcut mult timp înainte să răspundă.
— Poate că ai dreptate… Dar nici eu nu știu cum să schimb asta. Poate ar trebui să vorbim cu ea deschis.

Am încercat. Am invitat-o pe Mariana la o cafea într-o după-amiază liniștită.
— Aș vrea să vorbim sincer — i-am spus tremurând — despre cum ne putem ajuta reciproc mai mult ca familie.
Ea m-a privit mirată.
— Simona, eu v-am crescut pe Vlad și pe sora lui singură. Acum vreau să trăiesc pentru mine. Nu vreau să fiu „bunica-babysitter”. Vreau să vă bucurați de copii voștri cum m-am bucurat eu de ai mei.

Am plecat acasă cu inima grea. Poate că avea dreptate… dar totuși nu puteam scăpa de sentimentul că eram abandonată exact când aveam cea mai mare nevoie.

De atunci am început să mă descurc singură mai mult ca oricând. Am găsit o studentă care vine uneori să stea cu copiii când trebuie să plec urgent undeva. Am început să-mi caut un job part-time online ca să pot fi mai independentă financiar. Relația cu Vlad s-a schimbat: suntem mai distanți, dar uneori parcă ne înțelegem mai bine în tăcere decât în vorbe goale.

Copiii încă întreabă uneori de bunica lor. Eu le spun că fiecare om are drumul lui și că uneori trebuie să ne bazăm pe forțele proprii mai mult decât pe ceilalți.

Mă întreb adesea: oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru familie? Și ce facem atunci când sprijinul pe care îl așteptăm devine doar o iluzie? Poate că răspunsurile nu sunt niciodată simple…