Când totul se prăbușește: Povestea mea după moartea lui Mihai

— Nu ai niciun drept aici, Maria! Casa asta e a noastră, nu a ta!
Vocea Ancăi răsuna în holul rece, iar ochii ei, de obicei calzi, erau acum două tăișuri de gheață. Stăteam cu valiza în mână, tremurând, incapabilă să cred că totul se întâmplă cu adevărat. Cu doar trei zile în urmă, Mihai încă îmi zâmbea la micul dejun, povestindu-mi despre planurile lui pentru grădină. Acum, el era doar o fotografie pe perete, iar eu eram o străină în propria mea casă.

— Anca, te rog… Nu am unde să mă duc. E și casa mea, am trăit aici cu tatăl tău zece ani…
— Ai trăit cu el, nu cu noi! Tata a fost prea bun cu tine. Acum s-a terminat. Vrem să fim singuri cu amintirile noastre, fără tine.

Mihai a murit brusc, un infarct în miez de noapte. Nici nu apucasem să mă dezmeticesc din șocul pierderii lui, că deja trebuia să mă apăr în fața copiilor lui din prima căsătorie. Anca și Vlad nu mă acceptaseră niciodată cu adevărat. Fusesem mereu „femeia care i-a luat tatăl”, niciodată „soția lui Mihai”.

Am ieșit din casă cu pași mici, simțind cum fiecare pas mă rupe de trecutul meu. Pe stradă, ploua mocnit. M-am oprit sub un tei bătrân și am privit înapoi la ferestrele luminate. În spatele lor, copiii lui Mihai râdeau și vorbeau tare. Pentru ei, eu nu mai existam.

Am ajuns la sora mea, Elena. M-a privit lung când i-am spus ce s-a întâmplat.

— Maria, ți-am spus mereu să ai grijă. Nu ai acte pe casă, nu ai nimic scris… Ce-ai să faci acum?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi venea să urlu de neputință. Cum să-i explic că nu m-am gândit niciodată că Mihai va pleca atât de repede? Că am crezut în promisiunile lui că „totul va fi bine”? Că am pus dragostea mai presus de acte și hârtii?

Primele zile au fost un coșmar. Am dormit pe canapeaua Elenei, încercând să nu plâng prea tare noaptea. Prietenii mei au dispărut ca prin farmec. Unii nu știau ce să-mi spună, alții se temeau să nu le cer ajutor. Telefonul nu mai suna. Eram invizibilă.

M-am dus la notar, cu speranța că poate Mihai lăsase ceva pentru mine. Secretara m-a privit cu milă:

— Doamnă Maria, din păcate testamentul domnului Mihai nu vă menționează. Totul merge la copiii lui.

Am ieșit pe hol și m-am prăbușit pe o bancă. O bătrână m-a întrebat dacă mi-e rău.

— Mi-e rău de viață… am șoptit.

În fiecare zi mă trezeam cu gândul că poate Vlad sau Anca vor da un semn de omenie. Dar nu au făcut-o. Ba chiar Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „Te rog să nu mai insiști. Nu ești parte din familie.”

Am început să caut de lucru. La 54 de ani nu mai vrea nimeni o femeie obosită, cu ochii umflați de plâns și fără experiență recentă. Am încercat la supermarketuri, la curățenie, chiar și la o brutărie din cartier.

— Sunteți prea în vârstă pentru ritmul nostru… mi-a spus patronul.

Într-o zi am trecut pe lângă casa unde locuisem cu Mihai. Grădina era năpădită de buruieni. Am simțit un nod în gât și am vrut să intru să ud florile pe care le plantasem împreună. Dar poarta era încuiată cu un lacăt nou.

Elena încerca să mă încurajeze:

— Maria, trebuie să mergi mai departe! Poate găsești pe cineva care să te ajute… Poate te duci la biserică sau la primărie…

Dar eu nu voiam milă. Voiam doar să fiu văzută, să fiu recunoscută ca parte din viața lui Mihai.

Într-o seară, am primit un telefon neașteptat de la Nicoleta, o veche prietenă din tinerețe.

— Am auzit ce s-a întâmplat… Dacă vrei, poți veni la mine câteva zile. Nu e mult loc, dar măcar nu ești singură.

Am acceptat. În casa Nicoletei era cald și mirosea a cozonac proaspăt. Am stat ore întregi povestind despre vremurile bune, despre cum l-am cunoscut pe Mihai la dansuri populare în satul natal.

— Maria, tu ai fost mereu puternică! Nu lăsa niște copii răsfățați să-ți fure liniștea!

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am început să merg la bibliotecă și să citesc despre drepturile văduvelor în România. Am aflat că legea nu mă proteja fără acte sau testament clar. M-am simțit trădată nu doar de familie, ci și de sistem.

Într-o zi am întâlnit-o pe doamna Stanciu, o femeie trecută prin aceleași necazuri.

— Știi ce m-a salvat pe mine? Să ajut alți oameni mai necăjiți decât mine… Sufletul se vindecă atunci când dărui.

Așa am început să fac voluntariat la cantina socială din cartier. Am cunoscut oameni care pierduseră totul și totuși zâmbeau sincer. Încet-încet am simțit că viața mea capătă sens din nou.

Au trecut luni de zile până când am reușit să-mi găsesc o garsonieră micuță la marginea orașului. Nu era casa visurilor mele, dar era a mea. În fiecare dimineață deschid fereastra și privesc cerul cu recunoștință că am supraviețuit.

Uneori încă mă doare când văd familii fericite sau când aud râsete de copii pe stradă. Dar am învățat că demnitatea nu ți-o poate lua nimeni dacă nu renunți tu la ea.

Mihai mi-a lăsat dragostea lui și amintirile noastre — chiar dacă lumea mi-a luat tot restul.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine sunt uitate după ce-și pierd sprijinul? Oare cât valorează o viață trăită cu sufletul curat într-o lume care judecă doar după acte și moșteniri? Voi ce ați face dacă ați rămâne singuri peste noapte?