Casa care nu a fost niciodată a mea. Adevărul amar despre familia care trebuia să fie adăpostul meu

— Ieși din casa asta! Nu ai niciun drept aici! Țipătul soacrei mele, doamna Lidia, a răsunat ca un tunet în sufrageria încărcată de mirosul de ciorbă și de amintiri vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui Radu, soțul meu, fugeau de ai mei. Era o seară obișnuită de iarnă, dar cuvintele acelea au tăiat aerul mai rece decât orice viscol.

— Lidia, te rog… nu acum, a încercat să intervină Radu, dar vocea lui era stinsă, ca și cum ar fi vorbit cu spatele la zid.

— Nu acum? Dar când? De șapte ani stă în casa noastră și se poartă ca și cum ar fi stăpână! a continuat ea, cu ochii scânteind de furie.

M-am ridicat încet, simțind cum fiecare privire din familie mă strivește. Mă simțeam ca o intrusă, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Dar nu era prima dată când Lidia mă făcea să mă simt așa. De când m-am mutat la ei, după nuntă, am simțit mereu că nu sunt dorită. Că sunt o povară, o străină printre ai mei.

— Mama, te rog… Nu e momentul, a încercat și sora lui Radu, Ioana, dar Lidia nu s-a lăsat înduplecată.

— Ba e momentul! Să știe toată lumea: casa asta e a mea și a lui Radu! Tu n-ai adus nimic aici! Nici măcar zestre n-ai avut!

M-am uitat la Radu, așteptând să spună ceva. Să mă apere. Să spună că suntem o familie. Dar el a tăcut. Și atunci am simțit cum ceva se rupe în mine.

Am ieșit pe hol, cu pași mici, încercând să-mi adun gândurile. Am auzit-o pe Lidia bombănind în spate:

— Să vezi că tot ea o să plângă prima!

Am urcat în camera noastră și m-am prăbușit pe pat. Lacrimile mi-au curs fără oprire. M-am întrebat de ce am acceptat să trăiesc atâția ani sub același acoperiș cu ei. De ce am sperat că mă vor iubi ca pe una de-a lor?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Lidia în bucătărie, făcând cafea. M-a privit scurt și a oftat:

— Nu te-ai hotărât încă?

— Să mă hotărăsc la ce? am întrebat cu voce tremurată.

— Să pleci! Cât mai stai aici? Nu vezi că nu te vrea nimeni?

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe ușă și m-am dus direct la serviciu, fără să-mi iau rămas-bun de la Radu. La birou, colega mea, Mirela, m-a văzut palidă.

— Ce s-a întâmplat, Irina?

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul. Mirela m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Nu poți trăi așa la nesfârșit. Trebuie să faci ceva pentru tine.

În acea zi am decis să caut adevărul despre casa asta. Simțeam că ceva nu e în regulă. Prea multă ură, prea multe reproșuri pentru niște ziduri vechi.

Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu singur în sufragerie.

— Radu, trebuie să vorbim.

A oftat și s-a uitat la mine ca un copil prins cu minciuna.

— Irina… știu că nu e ușor…

— Spune-mi adevărul! Casa asta… e chiar a voastră?

A tăcut mult timp. Apoi a ridicat privirea:

— Nu e a noastră. E pe numele mamei. Tata a trecut-o pe numele ei înainte să moară. Eu nu am niciun drept aici. Nici tu.

Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare.

— Și dacă Lidia decide să ne dea afară?

— Atunci plecăm amândoi…

— Dar tu ai de gând să faci ceva? Să ne luăm o casă a noastră?

A dat din umeri.

— Nu avem bani pentru asta…

Atunci mi-am dat seama că toți anii aceștia am trăit într-o iluzie. Că familia care trebuia să fie adăpostul meu era doar o capcană. O colivie aurită din care nu puteam ieși fără să pierd totul.

În zilele următoare, Lidia a devenit tot mai agresivă. Îmi ascundea lucrurile prin casă, îmi critica orice gest, orice cuvânt. Radu se retrăgea tot mai mult în el însuși. Ioana încerca să mă ajute pe ascuns, dar era prea speriată de mama ei.

Într-o seară, după o ceartă cruntă cu Lidia — care mi-a aruncat în față că „nici copiii nu-i pot salva pe cei fără rădăcini” — am decis să plec. Am împachetat câteva haine și am sunat-o pe Mirela.

— Vino la mine! Nu poți rămâne acolo! mi-a spus ea fără ezitare.

Când am ieșit pe ușă, Radu m-a privit neputincios.

— Irina… te rog… nu mă lăsa singur cu ea…

L-am privit cu ochii plini de lacrimi.

— Poate că trebuie să fii singur ca să-ți dai seama ce vrei cu adevărat…

La Mirela acasă am simțit pentru prima dată liniște după ani întregi. Dar rana din suflet nu se vindeca ușor. M-am întrebat mereu: unde greșisem? De ce nu fusesem niciodată „de-a lor”? De ce familia lui Radu nu m-a acceptat niciodată?

După câteva luni, Radu m-a sunat.

— Mama s-a îmbolnăvit… E singură acum… Poate te întorci?

Am simțit un gol imens în stomac.

— Radu… eu nu mai pot trăi acolo unde nu sunt dorită. Poate că nici tu n-ar trebui să mai accepți să fii doar un chiriaș în propria ta viață…

Am închis telefonul și am plâns mult timp după aceea. Dar știam că făcusem alegerea corectă.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță, dar e a mea. Încet-încet am început să-mi reconstruiesc viața. Am învățat că uneori familia nu e cea care te naște sau te primește sub acoperișul ei — ci cea care te respectă și te iubește necondiționat.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc drama mea? Câte dintre noi acceptăm umilința doar pentru iluzia unui „acasă”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?