„Ce înseamnă, de fapt, să trăiești cu adevărat?” Povestea mea despre dorință, greșeli și regăsire

— Ți se pare normal să trăim toată viața cu aceeași persoană? am întrebat-o pe Irina, în timp ce mestecam absent din ciorba de perișoare. Era o seară de joi, televizorul bâzâia în fundal, iar fetița noastră, Mara, colora pe covor. Irina s-a oprit din mâncat și m-a privit lung, cu o liniște care m-a făcut să mă simt mic.

— Paul, dacă ai ceva pe suflet, spune-mi direct. Nu-mi place să ghicesc.

Am simțit cum mă înroșesc. Nu era prima dată când mă bântuia gândul ăsta. De luni bune, rutina mă sufoca: serviciu, casă, copil, aceleași discuții despre facturi și grădiniță. Parcă viața mea era un film alb-negru, fără niciun strop de culoare.

— Nu știu… Poate că uneori mă întreb dacă nu ratăm ceva. Dacă nu cumva ne-am grăbit. Poate că viața ar trebui să fie mai… palpitantă.

Irina a lăsat lingura jos și a oftat. — Paul, palpitant nu înseamnă mereu fericit. Și nici fericit nu înseamnă mereu palpitant. Dar dacă vrei să cauți altceva, spune-mi acum.

Am tăcut. Nu voiam să o rănesc. Dar nici nu puteam să-mi ignor neliniștea care creștea în mine ca un foc mocnit.

În zilele următoare, am devenit tot mai distant. Irina a observat imediat. — Ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești aici nici când ești acasă.

— Nimic, doar sunt obosit, am mințit-o.

Adevărul era că mă simțeam prins într-o capcană invizibilă. La birou, colegii mei râdeau la glumele lui Costel despre „aventuri de-o noapte” și „libertate”. Mă uitam la ei cu invidie și frustrare. Într-o zi, după serviciu, am rămas la o bere cu ei. Acolo am cunoscut-o pe Alina, noua contabilă. Era tânără, plină de viață și râdea la orice prostie spuneam.

— Paul, tu pari genul serios… dar sigur ai și tu nebuniile tale ascunse! mi-a spus ea zâmbind ștrengărește.

M-am simțit din nou tânăr. Am început să-i scriu mesaje târziu în noapte. Îmi plăcea cum mă făcea să mă simt: dorit, interesant, viu. Într-o seară, după o petrecere la birou, am sărutat-o. A fost ca un șoc electric — scurt și intens — dar apoi m-a lovit realitatea: ce făceam?

Acasă, Irina mă aștepta cu ochii roșii de plâns.

— Paul… te rog, spune-mi adevărul. E cineva?

Am încercat să neg, dar privirea ei m-a dezarmat.

— Da… e cineva. Dar nu înseamnă nimic! am bâiguit.

Irina a izbucnit în lacrimi. — Pentru tine poate nu înseamnă nimic. Pentru mine înseamnă totul!

A urmat o perioadă cumplită. Mara simțea tensiunea din casă și mă întreba mereu: — Tati, de ce mami plânge?

Nu știam ce să-i răspund. M-am mutat temporar la fratele meu, Radu. El m-a privit cu dezamăgire:

— Paul, tu realizezi ce ai făcut? Ai aruncat totul pe fereastră pentru o iluzie.

— Dar nu mai suportam rutina! am strigat eu.

— Și crezi că libertatea e lipsită de rutină? O să vezi cât de repede devine și asta o povară.

Zilele treceau greu. Alina s-a dovedit a fi doar o scurtă evadare; după câteva întâlniri mi-am dat seama că nu aveam nimic în comun. Mă simțeam gol și pierdut. Îmi lipseau râsul Marei și mirosul de pâine prăjită dimineața acasă.

Într-o duminică dimineață am trecut pe lângă blocul nostru vechi și am văzut-o pe Irina ieșind cu Mara la joacă. M-a durut să văd cât de obosită părea Irina și cât de mult crescuse Mara fără mine.

Am sunat-o pe Irina:

— Putem vorbi?

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din cartier. Irina era rece, dar demnă.

— Paul, nu știu dacă pot să te iert. Dar vreau să știi că nu ai pierdut doar o soție — ai pierdut o familie.

Am început să plâng ca un copil:

— Irina… am greșit enorm. Am crezut că vreau altceva, dar tot ce-mi doresc e acasă la voi.

Ea a oftat:

— Oamenii cred că fericirea e mereu dincolo de gardul lor. Dar uneori e chiar sub nasul lor și nu o văd decât când o pierd.

Au trecut luni până când Irina a acceptat să încercăm din nou. Am mers la terapie de cuplu, am vorbit deschis despre frici și dorințe neîmplinite. Am început să apreciez micile bucurii: o cafea băută împreună dimineața, un desen stângaci al Marei lipit pe frigider.

Nu spun că totul a devenit roz peste noapte. Încă avem zile grele și certuri mărunte. Dar acum știu că „palpitant” nu înseamnă neapărat „adevărat”. Și că liniștea unei familii iubitoare valorează mai mult decât orice aventură trecătoare.

Uneori mă întreb: câți dintre noi fugim după iluzii și uităm să prețuim ce avem? Oare chiar trebuie să pierdem totul ca să ne dăm seama ce contează cu adevărat?