Cina pe care n-am s-o uit niciodată: O noapte care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că am întârziat iar! Am șoptit printre dinți, alergând pe trotuarul ud, cu umbrela stricată și inima bătându-mi nebunește. Ploua mărunt peste București, iar luminile felinarelor se reflectau în bălțile de pe Calea Victoriei. În fața restaurantului „La Nonna”, Vlad mă aștepta deja, sprijinit de zid, cu mâinile în buzunare și un zâmbet ușor ironic pe buze.

— Ai venit! Am crezut că m-ai lăsat baltă, a zis el, ridicând o sprânceană.

— Niciodată n-aș face asta, am răspuns, încercând să-mi ascund respirația sacadată și părul ud lipit de frunte.

Adevărul e că mă temeam. Nu de Vlad, ci de mine însămi. De speranțele pe care le simțeam crescând în pieptul meu, de teama că totul ar putea fi prea frumos ca să fie adevărat. După despărțirea de Radu, fusesem o umbră. Vlad apăruse ca o lumină nouă: ne-am întâlnit întâmplător la librăria Humanitas, am râs pe seama titlurilor absurde de pe rafturi și am descoperit că amândoi iubim Agatha Christie. Conversațiile noastre pe WhatsApp erau pline de ironii fine și promisiuni nerostite.

În restaurant mirosea a busuioc proaspăt și a pâine caldă. Chelnerul ne-a condus la o masă micuță, lângă fereastră. Vlad a comandat un vin roșu sec și două porții de lasagna. Eu nu puteam să-mi găsesc cuvintele.

— Ești bine? m-a întrebat el, privindu-mă direct în ochi.

— Da… doar puțin emoționată. Nu-mi amintesc când am mai fost la o întâlnire adevărată.

A zâmbit cald, dar ochii lui păreau să ascundă ceva. Am început să vorbim despre cărți, despre copilărie, despre părinți. El mi-a povestit despre mama lui, profesoară de română la Ploiești, și despre tatăl care i-a părăsit când avea șapte ani. Eu i-am spus despre mama mea bolnavă și despre fratele meu mai mic, Doru, care încă nu-și găsise drumul în viață.

La un moment dat, Vlad s-a încruntat brusc.

— Știi… trebuie să-ți spun ceva. Nu vreau să par ciudat sau să stric seara asta, dar simt că trebuie să fiu sincer.

Inima mi s-a strâns. Am dat din cap, încercând să par relaxată.

— De fapt… nu sunt chiar cine crezi tu că sunt. Adică… nu sunt doar Vlad cel care citește romane polițiste și bea vin roșu. Sunt și Vlad cel care încă locuiește cu mama la 32 de ani pentru că nu-și permite chirie în București. Vlad cel care are un job prost plătit la o editură obscură și care uneori se simte complet pierdut.

Am rămas tăcută câteva secunde. Adevărul e că mă așteptam la altceva — poate la o poveste cu o fostă iubită geloasă sau cu datorii la bancă. Dar ce mi-a spus el era atât de… uman.

— Și ce dacă? am spus încet. Și eu mă simt pierdută uneori. Și eu locuiesc cu mama pentru că nu pot s-o las singură. Și eu mă tem că nu voi reuși niciodată să fiu „cineva”.

Vlad a zâmbit trist.

— Nu știu dacă ai observat, dar toți încercăm să părem altceva decât suntem. Mai ales la prima întâlnire.

Am râs amândoi, dar râsul nostru era amar. În acel moment, telefonul meu a vibrat insistent. Era Doru.

— Scuză-mă o clipă, am zis și am ieșit afară în ploaie.

— Sorina! Vino acasă! Mama s-a prăbușit în baie! Nu răspunde!

Tot sângele mi s-a scurs din obraji. Am alergat înapoi la masă, cu palmele tremurânde.

— Vlad… trebuie să plec! Mama… nu știu ce s-a întâmplat!

El s-a ridicat imediat.

— Te duc eu cu mașina!

Drumul spre casă a fost un coșmar. Vlad conducea tăcut, iar eu plângeam fără rușine. Când am ajuns, ambulanța era deja acolo. Mama fusese dusă la spital cu suspiciune de accident vascular cerebral.

Vlad a rămas cu mine toată noaptea pe holurile reci ale spitalului Colentina. Nu mi-a spus nimic dulceag sau fals; doar mi-a ținut mâna când tremuram și mi-a adus apă când nu puteam respira de plâns.

Dimineața, când soarele abia răsărise peste orașul obosit, mama a deschis ochii pentru prima dată. Doctorul ne-a spus că va supraviețui, dar recuperarea va fi lungă și grea.

Vlad m-a condus acasă. Pe drum nu am vorbit aproape deloc. Înainte să plece, s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți și sinceri:

— Sorina… știu că nu e momentul potrivit să vorbim despre noi doi. Dar dacă vreodată vei avea nevoie să citești ceva împreună cu cineva… eu sunt aici.

Am zâmbit printre lacrimi și l-am privit cum dispare printre blocuri.

În acea noapte am înțeles cât de fragile sunt toate planurile noastre și cât de repede se poate schimba totul într-o clipită. M-am întrebat: oare cât de sinceri suntem cu adevărat unii cu alții? Și cât curaj ne trebuie ca să ne arătăm exact așa cum suntem — fără măști, fără minciuni?