Cincisprezece ani cu două soacre: Povestea mea între două lumi

— Nu vreau să mai aud de ea în casa mea! vocea doamnei Stancu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de leuștean. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe șorț, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era mama lui Vlad, primul meu soț, și nu mă iertase niciodată că am plecat de lângă fiul ei.

— Mamă, te rog, nu mai vorbi așa cu Irina, intervenise Vlad, dar vocea lui era stinsă, ca o lumânare pe sfârșite.

Așa a început totul. Aveam douăzeci și trei de ani când l-am cunoscut pe Vlad, băiat bun dintr-o familie de profesori din Ploiești. Ne-am căsătorit repede, din dragoste și dintr-o nevoie disperată de a aparține cuiva. Când s-a născut Darius, am crezut că viața mea va fi simplă: o familie mică, liniștită. Dar soacra mea, doamna Stancu, avea alte planuri. Era genul de femeie care știa totul mai bine — cum să gătești, cum să crești copilul, cum să-ți iubești bărbatul. Eu nu știam nimic. Sau așa îmi spunea ea.

Anii au trecut cu certuri mărunte și împăcări forțate. Vlad muncea mult, iar eu rămâneam singură cu Darius și cu privirile tăioase ale soacrei. Îmi amintesc o seară de iarnă când Darius avea febră mare. Am sunat-o pe mama mea, dar doamna Stancu a smuls telefonul din mâna mea.

— Nu ai nevoie de sfaturile unei femei care n-a știut să-și țină bărbatul acasă! a spus ea cu venin.

Atunci am simțit că mă sufoc. Am luat copilul în brațe și am ieșit în noapte, fără să știu unde merg. Am ajuns la mama, plângând ca un copil rătăcit. A doua zi Vlad a venit după noi, dar ceva se rupsese definitiv.

Divorțul a fost liniștit, aproape rece. Darius a rămas cu mine. Am început să lucrez la o librărie din oraș și acolo l-am cunoscut pe Mihai — client fidel, mereu cu o carte sub braț și un zâmbet cald. Ne-am apropiat încet, fără graba tinereții. Mihai era văduv și avea o fetiță de șapte ani, Ilinca. Ne-am mutat împreună după un an și am rămas însărcinată cu Radu.

A doua soacră a intrat în viața mea ca un vânt blând de primăvară. Doamna Popescu era opusul doamnei Stancu: blândă, tăcută, mereu cu o prăjitură caldă la îndemână. Dar liniștea ei ascundea o tristețe adâncă — pierduse un fiu într-un accident și nu reușea să se apropie cu adevărat de nimeni.

— Să nu te superi dacă nu vorbesc mult, mi-a spus într-o zi când îi duceam Radu în vizită. Nu știu cum să fiu soacră bună.

Am zâmbit amar. Nici eu nu știam cum să fiu noră bună.

Anii au trecut altfel lângă Mihai. Ne-am construit o familie ciudată: eu cu doi băieți din tați diferiți, el cu Ilinca, iar doamna Popescu plutind ca o umbră tăcută prin viețile noastre. Darius creștea rebel și furios pe absența tatălui său; Radu era liniștit și sensibil; Ilinca încerca să-i împace pe toți.

Conflictele nu au lipsit nici aici. Într-o zi, Darius s-a întors acasă bătut de niște colegi care râdeau că are „doi tați”. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Mamă, de ce nu suntem ca ceilalți? m-a întrebat el printre suspine.

Nu am știut ce să-i răspund atunci. M-am dus la doamna Popescu și i-am povestit totul.

— Copiii simt totul mai acut decât noi, mi-a spus ea încet. Dar dacă tu îi arăți că e iubit aici, va trece peste orice.

Am început să organizez cine în familie — toți la aceeași masă: Mihai, Ilinca, Darius și Radu. Uneori venea și doamna Popescu; niciodată doamna Stancu. Ea nu mi-a iertat niciodată „trădarea”.

Au trecut cincisprezece ani de atunci. Darius e student la Cluj; Radu termină liceul; Ilinca s-a mutat la București. Mihai a rămas sprijinul meu tăcut; doamna Popescu vine la noi duminica și aduce cozonac.

Uneori mă gândesc la doamna Stancu — dacă regretă ceva sau dacă încă mă urăște pentru alegerile mele. Poate că niciodată nu voi ști răspunsul.

Dar am învățat ceva esențial: familia nu e doar sânge sau tradiție; e ceea ce construim zi de zi din iertare, răbdare și dragoste.

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: oare câte femei trăiesc între două lumi fără să știe că pot fi fericite exact așa cum sunt? Voi ce ați fi făcut în locul meu?