Cine ești tu, bunico? Povestea unei absențe care doare

— Nu înțeleg, Mihai, cum poate să nu-i pese. E ziua Mariei și nici măcar un telefon… am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam la tortul pe care îl pregătisem cu atâta grijă. Maria, fetița noastră de șase ani, se juca cu fratele ei mai mic, David, în sufragerie. Ochii îi străluceau de bucurie, dar eu simțeam un gol în stomac.

Mihai a oftat și a evitat să mă privească. — Știi cum e mama… mereu ocupată, mereu cu ale ei… Poate că nu-și dă seama cât contează pentru copii.

— Nu-și dă seama? Mihai, locuiește la două străzi distanță! Nu a venit nici măcar când David a avut febră mare. Nici când Maria a câștigat premiul la desen. Nici azi, de ziua ei. Ce fel de bunică e asta?

Mihai a tăcut. Știam că îl doare și pe el, dar nu voia să recunoască. Întotdeauna a fost prins între noi două: eu, soția care cere explicații, și mama lui, femeia rece și distantă care nu lasă pe nimeni să se apropie prea mult.

Am încercat să-mi amintesc când a început totul. Poate după ce ne-am mutat în apartamentul nostru? Sau după ce am născut-o pe Maria? Îmi amintesc perfect: la maternitate a venit doar o dată, cu un buchet de flori și un zâmbet forțat. Nu a ținut-o niciodată pe Maria în brațe mai mult de câteva secunde.

— Ioana, poate ar trebui să o suni tu… să o inviți din nou… mi-a spus Mihai într-o seară, când copiii dormeau.

— Să o sun eu? De câte ori să mă umilesc? De câte ori să-i spun că ne-ar plăcea să vină? Mereu are o scuză: ba că e obosită, ba că are treabă la serviciu, ba că are de mers la doctor. Dar pentru prietenele ei are timp! Pentru vecina de la trei are timp! Pentru copiii noștri nu are niciodată.

Mihai a dat din umeri și a ieșit pe balcon. Am rămas singură cu gândurile mele. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că nu sunt suficient de bună pentru ea. Poate că nu mă place. Poate că nu m-a vrut niciodată ca noră.

Într-o zi, după ce Maria m-a întrebat pentru a zecea oară „Când vine bunica la noi?”, am decis să încerc din nou. Am luat telefonul și am format numărul ei.

— Alo? Da, Ioana?

— Bună ziua… voiam doar să vă întreb dacă puteți veni mâine pe la noi. Maria tot întreabă de dumneavoastră…

— Of, Ioana, nu pot mâine. Am programare la coafor și apoi trebuie să merg la farmacie. Poate altădată…

Am simțit cum mi se pune un nod în gât.

— Înțeleg… poate altădată…

Am închis și am rămas privind peretele gol din fața mea. M-am simțit mică și neputincioasă. Cum să-i explic Mariei că bunica ei nu vrea să o vadă?

Seara, Mihai a venit acasă obosit. I-am povestit discuția. A oftat din nou.

— Ioana, te rog… hai să nu mai vorbim despre asta. Mă doare și pe mine.

— Dar copiii? Pe ei cine îi apără? Cine le explică de ce bunica lor îi ignoră?

În zilele următoare am început să observ schimbări la Maria. Era mai retrasă, vorbea mai puțin despre bunica ei. La grădiniță, când educatoarea i-a întrebat cine vine cel mai des la ea acasă, Maria a răspuns: „Doar mama și tata.”

Într-o seară, după ce am citit povestea de noapte bună, Maria m-a întrebat:

— Mami, bunica nu mă iubește?

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Ba da, iubita mea… doar că uneori oamenii mari uită cât de important este să fie aproape de cei mici.

Nu știu dacă m-a crezut. Nici eu nu mă mai credeam.

Au trecut lunile și nimic nu s-a schimbat. Am încetat să mai sun. Am încetat să mai sper. Dar rana a rămas acolo, deschisă.

Într-o zi, la magazin, m-am întâlnit cu vecina de la trei.

— Vai, Ioana! Ce copii frumoși ai! Să știi că mama lui Mihai tot povestește despre ei pe la piață… Cât de mândră e!

Am rămas blocată. Cum adică? Atunci de ce nu vine? De ce nu îi vede?

Seara i-am spus lui Mihai ce am aflat.

— Poate că îi e greu… Poate că nu știe cum să fie bunică… Poate că are propriile răni nespuse…

Am tăcut amândoi mult timp. Poate că fiecare duce o luptă invizibilă pentru ceilalți.

Dar copiii mei merită mai mult decât absență și scuze goale. Merită iubire necondiționată.

Azi stau și mă întreb: oare câți copii cresc fără bunici prezenți? Oare câte familii trăiesc aceeași durere tăcută ca noi?

Poate că ar trebui să vorbim mai des despre asta. Să spunem răspicat: absența doare. Indiferența lasă urme adânci.

Ce ați face voi în locul meu? Cum ați proteja sufletul copiilor voștri de o astfel de rană?