Consecințele Neintenționate ale Stilului Meu Parental: Reflecții ale unei Mame

Pe măsură ce stau în liniștea sufrageriei mele, înconjurată de nenumăratele laude și fotografii ale fiicei mele, Victoria, nu pot să nu simt o undă de vinovăție. Este un sentiment ciudat, având în vedere că, din exterior, Victoria este epitomul succesului și al bunătății. Ea deține două diplome avansate, își dedică timpul liber copilului său și este considerată universal ca o persoană pozitivă și minunată. Caracterul ei este pur și simplu blând și iubitor. Totuși, aici sunt eu, luptându-mă cu o inimă grea și o realizare tulburătoare: Se pare că eu sunt de vină. Mi-am crescut fiica într-un mod care îi îngreunează construirea propriei vieți.

Călătoria a început când Victoria era doar o fetiță mică. Ca orice părinte, îmi doream ce era mai bun pentru ea. Am încurajat-o să excelleze academic, să-și urmeze pasiunile și să fie mereu cea mai bună versiune a ei. Richard, tatăl ei, și eu am fost întotdeauna acolo să o susținem, să o prindem când cădea și să o ghidăm prin provocările vieții. Credeam că facem totul corect. Dar pe măsură ce Victoria a crescut, am început să observ ceva îngrijorător.

În ciuda realizărilor sale și a naturii sale inherent bune, Victoria părea să ducă lipsă de o anumită independență, de un impuls de a-și croi propriul drum. Ea și-a trăit viața conform așteptărilor și valorilor pe care le-am insuflat în ea, fără să se întrebe cu adevărat ce își dorește pentru ea însăși. Și relațiile ei păreau să reflecte acest model. A rămas într-o relație pe termen lung cu Mason, un bărbat care, deși bun și susținător, părea să o ancora și mai mult în viața pe care noi o visaserăm pentru ea, în loc de una pe care și-o alesese singură.

Când Victoria a devenit mamă pentru micuța Natalie, am văzut o rază de speranță. Am crezut că poate maternitatea va aprinde în ea o scânteie, un dor de a-și urmări propriile visuri și aspirații. Dar, în schimb, am urmărit cum își toarnă toată ființa în a fi mama perfectă, așa cum a încercat să fie fiica perfectă. Dorințele și visurile ei proprii au fost, din nou, lăsate pe plan secund.

Realizarea m-a lovit puternic într-o seară, pe când o urmăream pe Victoria și pe Natalie jucându-se în grădină. Lisa, prietena mea de-o viață, venise în vizită. Pe măsură ce sorbeam din ceaiul nostru, privindu-le pe amândouă, Lisa a exprimat îngrijorarea care mă măcina de ani de zile. „Crezi că Victoria este cu adevărat fericită?” m-a întrebat ea. „Sau doar trăiește viața pe care crede că ar trebui să o trăiască?”

Aceste cuvinte au atins o coardă sensibilă. Am crescut-o pe Victoria să fie o reflectare a ceea ce consideram eu că este succesul și binele. Făcând asta, am stârnit fără să vreau capacitatea ei de a întreba, de a face greșeli și de a-și găsi propriul drum. Intențiile mele, deși bine intenționate, au dus la consecințe neintenționate.

Acum, pe măsură ce reflectez asupra drumului care ne-a adus aici, nu pot să nu mă întreb ce ar fi putut fi diferit dacă aș fi încurajat-o pe Victoria să exploreze propriile dorințe, să ia riscuri și să îmbrățișeze necunoscutul. Realizarea că sunt parțial de vină pentru incapacitatea ei de a-și construi propria viață este o pilulă greu de înghițit. Este un memento dur că, uneori, în eforturile noastre de a proteja și ghida copiii noștri, s-ar putea să-i reținem.