Coșmarul din bucătărie: Războiul cu soacra – Bătălia zilnică a unei familii românești

— Irina, iar ai pus prea multă sare în ciorbă! Ce faci, vrei să ne omori cu zile?
Vocea doamnei Viorica răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, unde aburii de la oală se amestecă cu tensiunea din aer. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar Vlad, soțul meu, stă la masa din colț, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Mă simt singură, expusă, ca o elevă care a greșit la tablă și așteaptă să fie certată de profesoară.

Prima dată când am cunoscut-o pe Viorica, mi-a zâmbit larg și m-a strâns în brațe, spunându-mi că sunt ca o fiică pentru ea. Dar după nuntă, zâmbetul s-a transformat într-o privire critică, iar îmbrățișările s-au rărit. La fiecare masă de duminică, fiecare sărbătoare, fiecare aniversare, simțeam cum mă măsoară din cap până-n picioare, căutând greșeli. „Nu așa se face sarmaua, Irina. Mama lui Vlad o făcea altfel.” Sau: „Tu nu știi să faci cozonac, lasă că fac eu, să nu râdă lumea de noi.”

Am încercat să-i câștig încrederea. Am stat nopți întregi pe internet, căutând rețete tradiționale, am sunat-o să o întreb cum făcea ea anumite mâncăruri. Dar răspunsurile ei erau mereu tăioase: „Nu ai să reușești niciodată să gătești ca mine, dar măcar încearcă.” Într-o zi, după ce am ars friptura, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, ascunzându-mi fața în palme. Vlad a venit după mine, dar nu a spus nimic. Doar m-a bătut ușor pe umăr și a plecat înapoi la televizor.

Pe lângă bucătărie, Viorica avea păreri despre orice: cum să ne creștem copilul, cum să ne cheltuim banii, ce mobilă să cumpărăm. „Nu-i da copilului ciocolată, că-i strici dinții!” „De ce ai luat canapea crem? Se murdărește repede, nu gândești deloc!” Vlad nu-i răspundea niciodată, doar dădea din cap și îi făcea pe plac. Eu, însă, simțeam cum mă sufoc. Într-o seară, după ce a plecat, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Simt că nu sunt bună de nimic în ochii mamei tale. Tu nu vezi cât mă rănește?

El a ridicat din umeri:

— E mama, Irina. Așa e ea, nu te mai consuma. O să se obișnuiască.

Dar nu s-a obișnuit. Dimpotrivă, parcă fiecare vizită era o nouă bătălie. Într-o duminică, când am încercat să fac eu sarmale, a venit în bucătărie, a gustat și a strâmbat din nas:

— Ce-i asta? Sarmale cu orez nefiert? Nu știu cum îl suporți, Vlad. Eu, dacă eram în locul tău, plecam de mult!

Atunci am simțit că cedez. Am lăsat totul baltă și am ieșit din casă, fără să spun nimic. Am mers pe jos până în parc, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mă întrebam dacă nu cumva chiar sunt o soție proastă, dacă nu cumva Vlad ar fi mai fericit cu altcineva, cu cineva care să-i facă mamei lui pe plac.

Mama mea, când i-am povestit, mi-a spus să am răbdare. „Așa sunt soacrele, draga mea. Trebuie să le suporți, că așa e la noi. Nu poți să-ți superi bărbatul.” Dar eu simțeam că mă pierd pe mine, că nu mai știu cine sunt. Într-o zi, am găsit curajul să-i spun Vioricăi ce simt.

— Doamnă Viorica, vă rog să mă lăsați să fac lucrurile în felul meu. Știu că nu sunt perfectă, dar încerc. Vreau să fiu o soție bună pentru Vlad, dar nu pot dacă mă criticați mereu.

Ea m-a privit lung, cu o sprânceană ridicată:

— Dacă nu-ți convine, poți să pleci. Vlad e băiatul meu, eu știu ce-i mai bine pentru el.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad, care era în cameră, nu a zis nimic. Atunci am înțeles că, de fapt, lupt singură. Că nimeni nu mă apără, că trebuie să mă apăr singură. Am început să mă retrag, să nu mai gătesc când venea ea, să nu mai particip la discuții. Vlad a observat, dar nu a spus nimic. Între noi s-a așternut o liniște grea, ca o ceață care nu se mai ridică.

Într-o seară, după ce copilul a adormit, Vlad a venit la mine și mi-a spus:

— Irina, nu vreau să te pierd. Dar nu pot să mă cert cu mama. E bătrână, nu mai are pe nimeni.

— Și eu? Eu pe cine am? am întrebat, cu vocea tremurândă.

Nu a știut ce să răspundă. Am realizat atunci că trebuie să aleg: să mă pierd pe mine, încercând să-i mulțumesc pe toți, sau să mă regăsesc, chiar dacă asta înseamnă să fiu singură. Am început să merg la terapie, să vorbesc cu prietenele mele, să-mi găsesc curajul de a spune „nu”. Nu a fost ușor. Au fost zile când am vrut să renunț, când m-am gândit să plec. Dar am rămas, pentru copilul meu, pentru mine.

Astăzi, încă mă lupt cu Viorica. Încă mă doare când mă critică, încă mă simt singură uneori. Dar nu mai plâng pe ascuns, nu mă mai ascund. Îi spun ce simt, chiar dacă nu-i convine. Vlad începe să mă asculte, încet-încet. Poate nu voi fi niciodată nora perfectă, dar sunt eu însămi.

Mă întreb uneori: oare câte femei ca mine trăiesc același coșmar, în tăcere? Oare cât trebuie să ne sacrificăm pentru a fi acceptate? Voi ce ați face în locul meu?