Cum am încercat să opresc rudele nepoftite care ne stricau fiecare sărbătoare de familie

— Nu, nu cred că mai pot suporta încă o dată, am șoptit, strângând cu putere marginea feței de masă, în timp ce mama aranja farfuriile pentru ziua mea. În sufragerie, tata bombănea deja, încercând să găsească scaune suplimentare. Știam ce urma: la fiecare sărbătoare, fără excepție, apăreau și rudele acelea pe care nimeni nu le invitase, dar care nu lipseau niciodată. Unchiul Viorel cu glumele lui deplasate, mătușa Florica mereu pusă pe criticat, verișoara Daria care nu rata ocazia să-și etaleze reușitele și să ne facă să ne simțim mici.

— Mamă, de ce nu le spui odată să nu mai vină dacă nu sunt invitați? am întrebat, cu vocea tremurândă.

Mama a oftat, evitându-mi privirea. — Lenka, știi bine că nu se poate. Ce-ar zice lumea? Ce-ar zice bunica dacă ar afla că nu i-am primit pe toți?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De fiecare dată, aceleași scuze, aceleași temeri. Dar eu nu mai puteam. Fiecare sărbătoare devenea un chin, o piesă de teatru în care trebuia să joc rolul gazdei perfecte, deși înăuntrul meu urlam de frustrare.

Ziua mea de naștere a început ca de obicei. Prietenii mei, câțiva colegi de la facultate, părinții, fratele meu mai mic, Vlad. Toți încercau să mă facă să zâmbesc, dar eu nu mă puteam relaxa. La ora șase fix, s-a auzit soneria. Am știut imediat cine era. Tata a deschis ușa și, ca la comandă, au intrat Viorel, Florica și Daria, cu zâmbete largi, ca și cum ar fi fost invitații de onoare.

— La mulți ani, Lenka! a strigat Viorel, trăgându-mă într-o îmbrățișare prea strânsă.

— Ce frumos ai aranjat, dar parcă ai fi putut să faci și tu niște sarmale, nu doar prăjituri, a comentat Florica, aruncând o privire critică spre masa cu dulciuri.

Daria s-a așezat direct lângă mine și a început să povestească despre noul ei job la o multinațională, ignorând complet faptul că încercam să vorbesc cu prietenii mei. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Vlad m-a urmat.

— Lenka, nu mai rezista. Spune-le ceva. Nu e corect să-ți strice mereu ziua.

— Și dacă spun? O să se supere toți. Mama o să plângă, tata o să tacă și o să se uite urât la mine. O să fiu eu cea rea, iar ei vor veni oricum și data viitoare.

— Dar dacă nu spui nimic, o să te consumi pe tine. Nu vezi că deja nu mai ești tu?

Avea dreptate. În seara aceea, după ce toți invitații au plecat, am rămas cu părinții în bucătărie. Am simțit că nu mai pot să tac.

— Vreau să vorbim serios. Nu mai vreau ca Viorel, Florica și Daria să vină la sărbători dacă nu sunt invitați. Nu mă simt bine cu ei. Nu mă simt în siguranță. Nu e normal să ne invadeze casa de fiecare dată.

Mama a început să plângă. — Cum poți să spui așa ceva? Sunt rudele noastre! Ce-ar zice bunica?

— Nu mă interesează ce-ar zice bunica! Nu mai pot! Mereu mă simt mică, judecată, invizibilă în propria casă. Nu vreau să-mi mai fie frică de zilele mele speciale!

Tata a tăcut mult timp, apoi a spus încet:

— Poate are dreptate. Poate ar trebui să le spunem să nu mai vină dacă nu sunt invitați.

A doua zi, mama a sunat-o pe Florica. Am auzit conversația de pe hol. — Florica, să știi că Lenka nu se simte bine când veniți neanunțați. Poate ar fi mai bine să ne vedem doar când vă invităm noi.

A urmat o explozie de țipete la telefon. Florica a acuzat-o pe mama că ne credem mai buni, că vrem să rupem familia, că suntem nerecunoscători. În următoarele zile, telefoanele au început să sune. Bunica a plâns, spunând că nu mai vrea să audă de noi. Alți veri au început să ne evite. Mama s-a închis în ea, tata a devenit și mai tăcut. Vlad m-a privit cu tristețe.

— Ai făcut ce trebuia, mi-a spus el, dar nu părea convins nici el.

Au trecut luni. Sărbătorile au fost mai liniștite, dar și mai goale. Mama nu mai pregătea masa cu același entuziasm. Tata nu mai povestea bancuri. Eu mă simțeam vinovată, dar și ușurată. Pentru prima dată, am putut să mă bucur de ziua mea fără să mă simt invadată. Dar liniștea asta avea un preț. Familia era fracturată, iar eu eram vinovatul de serviciu.

Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. — Poate am greșit, Lenka. Poate trebuia să tac, să-i las să vină, să nu stric liniștea familiei. Dar și tu ai dreptul să te simți bine în casa ta.

Am îmbrățișat-o. — Nu e vina ta, mamă. Poate că uneori trebuie să alegem între liniștea de suprafață și liniștea sufletului. Dar de ce trebuie să fie atât de greu să-ți aperi propriile limite în fața celor dragi?

Mă întreb și acum: e mai important să păstrezi pacea cu orice preț sau să ai curajul să spui „ajunge” chiar dacă doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?