Cum am salvat nunta cumnatei mele de sub controlul soacrei mele

— Madalina, nu pot să mai rezist! Dacă mama mai face o singură scenă, jur că anulez totul!
Vocea Elizei tremura la capătul firului, iar eu, cu telefonul lipit de ureche, simțeam cum mi se strânge inima. Era cu doar două săptămâni înainte de nunta ei, iar soacra mea, doamna Aurelia, nu se dădea în lături de la nimic ca să-i facă viața un coșmar. De când îl cunoscuse pe Vlad, logodnicul Elizei, mama lui Nathan — soțul meu — nu pierduse nicio ocazie să-l critice, să-i găsească defecte și să-i spună Elizei că merită ceva mai bun.

Îmi amintesc perfect prima întâlnire dintre Aurelia și Vlad. Stăteam toți la masa din sufrageria noastră, iar ea, cu zâmbetul acela fals, i-a spus direct: „Și cu ce te ocupi, Vlad? Sper că nu ești unul dintre aceia care trăiesc pe spatele părinților.” Vlad, calm, i-a răspuns că lucrează ca inginer la o firmă de construcții, dar Aurelia a continuat să-l privească de parcă ar fi fost ultimul om de pe pământ. Eliza, cu ochii în lacrimi, încerca să schimbe subiectul, dar Aurelia nu se lăsa: „Sper că nu ai de gând să o iei pe Eliza la tine în garsoniera aia mică, nu? Fata mea a crescut cu altfel de standarde.”

După acea seară, Eliza a venit la mine și mi-a spus: „Nu știu ce să fac. Mama nu mă lasă să fiu fericită. Îl iubesc pe Vlad, dar simt că trebuie să aleg între el și familia mea.” Am luat-o în brațe și i-am promis că nu o să o las singură, orice ar fi.

Pe măsură ce se apropia nunta, Aurelia devenea tot mai insuportabilă. A început să sune la restaurantul unde urma să aibă loc petrecerea, încercând să schimbe meniul fără să o anunțe pe Eliza. Apoi, a mers la florărie și a cerut să fie înlocuite buchetele de lavandă — preferatele Elizei — cu trandafiri roșii, „că așa e tradiția la noi în familie”. Când Eliza a aflat, a izbucnit în plâns: „Nu mai e nunta mea, Madalina! E nunta mamei!”

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, am sunat-o pe Eliza și i-am spus: „Trebuie să facem ceva. Nu putem să-i lăsăm pe mama să ne conducă viețile. Hai să punem la cale un plan.” Am stat până târziu, făcând o listă cu toate lucrurile pe care le putea strica Aurelia și cum am putea să le prevenim. Am decis să vorbim direct cu managerul restaurantului și să-i spunem să nu accepte nicio modificare fără acordul Elizei. Am mers împreună la florărie și am plătit în avans pentru buchetele de lavandă, cu instrucțiuni clare să nu se schimbe nimic.

Dar Aurelia nu s-a lăsat. Cu o zi înainte de nuntă, a venit la mine acasă, cu ochii scânteind de furie. „Madalina, tu ești de vină! Tu îi bagi prostii în cap Elizei! Dacă nu eraști tu, fata mea nu s-ar fi încăpățânat așa!” Am simțit cum îmi fierbe sângele, dar am încercat să rămân calmă. „Aurelia, Eliza e adult. Are dreptul să-și aleagă singură fericirea. Nu poți controla totul.”

A doua zi, în dimineața nunții, Aurelia a încercat ultima ei lovitură. A venit la salonul unde Eliza se pregătea și a început să țipe că rochia nu e potrivită, că machiajul e prea strident, că „nu așa arată o mireasă decentă”. Eliza era gata să cedeze. Am tras-o deoparte și i-am spus: „Nu-i da satisfacția să te vadă slabă. Azi e ziua ta. Fii tu însăți!”

Când a venit momentul să plecăm spre biserică, Aurelia a încercat să o convingă pe Eliza să nu se mai mărite. „Gândește-te bine, fata mea! Încă nu e prea târziu să te răzgândești!” Eliza a inspirat adânc, s-a uitat la mine și mi-a strâns mâna. „Nu, mamă. Azi mă mărit cu omul pe care îl iubesc.”

La biserică, Aurelia a stat cu fața încruntată tot timpul, dar Eliza radia. Vlad o privea ca pe cel mai prețios dar, iar eu, din banca mea, simțeam că am câștigat o bătălie importantă. La petrecere, Aurelia a încercat să strice atmosfera, dar toți invitații au ignorat-o. Meniul a rămas neschimbat, buchetele de lavandă au parfumat sala, iar Eliza și Vlad au dansat până dimineața.

După nuntă, Eliza mi-a spus: „Fără tine, nu aș fi reușit. Mi-ai dat curajul să fiu eu însămi.” Am îmbrățișat-o și am simțit că, în sfârșit, familia noastră a trecut peste o mare încercare.

Mă întreb adesea: câți dintre noi avem curajul să ne apărăm fericirea în fața celor care ne vor controla viețile? Oare cât de departe ar trebui să mergem pentru a ne proteja pe cei dragi? Ați fi făcut la fel ca mine?