„Dă jos rochia aia, oricum nu-ți stă bine!” – Lupta mea cu soacra pentru liniștea familiei

— Dă jos rochia aia, oricum nu-ți stă bine!
Vocea Luciei, soacra mea, a tăiat aerul din sufrageria mică, tapetată cu flori decolorate. M-am oprit în mijlocul camerei, cu mâinile strânse pe marginea rochiei albastre pe care tocmai o probam pentru aniversarea de 30 de ani a lui Vlad. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar inima îmi batea atât de tare încât eram sigură că toată lumea o poate auzi.

— Mamă, te rog… a încercat Vlad să intervină, dar Lucia l-a oprit dintr-o privire rece, tăioasă.

— Nu te băga, Vlad. Eu spun adevărul. Nu vreau să râdă lumea de noi la petrecere.

M-am simțit mică, invizibilă. M-am retras în dormitor, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu era prima dată când Lucia mă făcea să mă simt străină în propria casă. De când ne-am mutat la ea, după ce Vlad și-a pierdut locul de muncă, fiecare zi era o luptă surdă pentru un colț de liniște.

În acea seară, am stat pe marginea patului, privind rochia aruncată pe scaun. O cumpărasem din puținii bani strânși din meditațiile la engleză pe care le țineam copiilor din cartier. Era singurul lucru nou pe care mi-l permisesem în ultimele luni. Dar acum, sub cuvintele Luciei, rochia părea ieftină, nepotrivită, ca și mine.

A doua zi dimineață, la micul dejun, Lucia a continuat:

— Să nu crezi că dacă ai venit aici poți face ce vrei. În casa asta eu stabilesc regulile.

Vlad a oftat și s-a ridicat de la masă fără să spună nimic. Îl vedeam cum se frânge între noi două, incapabil să ia partea cuiva fără să rănească pe cealaltă. Îl iubeam pentru bunătatea lui, dar uneori îmi doream să fie mai ferm.

În zilele următoare am început să evit sufrageria. Îmi petreceam timpul în camera noastră sau la bibliotecă, unde mergeam să corectez lucrări. Lucia părea mulțumită de absența mea, dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad stând pe întuneric în bucătărie.

— Vlad, nu mai pot… Nu mai rezist aici. Simt că mă pierd pe mine însămi.

El a tăcut o vreme, apoi a spus încet:

— Știu. Dar nu avem unde merge. Mama are dreptate într-un fel… Suntem datori față de ea.

— Suntem datori cu respect, nu cu umilință! am izbucnit eu.

A doua zi am primit un mesaj de la sora mea, Irina: „Te aștept la mine dacă vrei să vorbești.” Am mers la ea după serviciu și am izbucnit în plâns abia ce am trecut pragul.

— Nu poți trăi așa la nesfârșit! mi-a spus Irina. Trebuie să-i spui lui Vlad ce simți cu adevărat. Sau să-i spui Luciei!

— Nu pot… Mi-e teamă că-l pierd pe Vlad dacă îl pun să aleagă între mine și mama lui.

Irina m-a strâns în brațe:

— Dar tu? Tu unde ești în toată povestea asta?

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Într-o duminică dimineață, când Lucia era plecată la piață, am luat rochia albastră și am coborât în sufragerie. Vlad citea ziarul.

— O port la petrecere. Indiferent ce zice mama ta.

Vlad m-a privit lung. Apoi a zâmbit timid:

— Așa te vreau…

Petrecerea a fost un carusel de emoții. Lucia m-a privit cu răceală toată seara, iar câteva rude au șușotit pe la colțuri. Dar când Vlad m-a luat de mână și m-a invitat la dans, am simțit pentru prima dată că aparțin acelui loc.

După petrecere, Lucia m-a chemat în bucătărie.

— Să știi că nu-mi place încăpățânarea ta. Dar poate că am judecat prea aspru…

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, obosită.

— Știu că nu sunt fata pe care ai fi vrut-o pentru Vlad… dar îl iubesc și vreau să fim o familie.

Lucia a oftat:

— Poate că nici eu nu sunt mama perfectă…

A fost începutul unei armistiții fragile. Nu ne-am îmbrățișat și nici nu ne-am spus vorbe mari, dar ceva s-a schimbat între noi.

Au trecut luni până când am reușit să ne mutăm într-un apartament mic, doar al nostru. Relația cu Lucia a rămas complicată, dar am învățat să pun limite și să-mi apăr locul în familie.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc umbra unei soacre dominante? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să păstrăm pacea? Poate că e timpul să vorbim mai des despre asta…