De ce am rupt legătura cu propria mea mamă: Povestea unei trădări care m-a învățat să mă prețuiesc

— Irina, nu mai pot să te ascult! Mereu tu ești victima, mereu tu ai dreptate! — vocea mamei mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul.

— Mamă, nu înțelegi… Nu eu am vrut divorțul, nu eu am început scandalurile! — am încercat să-mi păstrez calmul, dar lacrimile mi se adunau deja în colțul ochilor.

— Nu mai vreau să aud! Vlad mi-a spus tot. Și știi ceva? Îl cred pe el. Tu ai distrus familia asta! — a trântit cana pe masă și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu ecoul cuvintelor ei.

Așa a început sfârșitul. Aveam 34 de ani și tocmai ieșisem dintr-un mariaj toxic cu Vlad, bărbatul pe care îl iubisem orbește timp de zece ani. Când am decis să pun punct, credeam că măcar mama va fi de partea mea. Dar ea a ales să-l creadă pe el, să-i asculte minciunile despre cât de rea și instabilă sunt eu, despre cum am distrus totul.

În primele luni după divorț, am simțit că mă prăbușesc. Vlad mă suna zilnic să mă amenințe că îmi va lua copilul, iar mama îi ținea partea. „Poate chiar ar fi mai bine la el”, îmi spunea rece la telefon. Mă simțeam ca un copil pedepsit, fără drept la apărare.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ana-Maria, fetița mea de șase ani, am primit un mesaj de la mama: „Nu mai veni la mine până nu te schimbi. Vlad are dreptate.” Am plâns ore întregi, cu fața în pernă, încercând să-mi găsesc un sens. Cum putea femeia care m-a crescut să mă creadă capabilă de atâta rău?

Am încercat să vorbesc cu ea. Am mers la ea acasă cu Ana-Maria de mână. Mama ne-a primit rece. — Ce vrei? — m-a întrebat fără să mă privească.

— Vreau doar să vorbim. Să-ți explic ce s-a întâmplat cu adevărat…

— Nu mai am ce discuta cu tine. Vlad mi-a arătat mesajele tale. Știu tot. — Apoi s-a uitat la nepoata ei și i-a spus: — Ana-Maria, vrei o prăjitură? Hai la bunica.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Fetița mea s-a dus la ea, iar eu am rămas în pragul ușii, simțindu-mă ca un intrus în propria familie.

În zilele următoare, mama a început să o sune pe Ana-Maria direct, fără să mă mai întrebe nimic. Îi spunea lucruri pe care niciun copil nu ar trebui să le audă: „Mami nu știe ce e mai bine pentru tine”, „Tati e mai bun decât crezi tu”. Am aflat asta când fetița mea a început să plângă noaptea și să mă întrebe dacă o să o las vreodată singură.

Am încercat să-i explic mamei că nu e normal ce face. — Îți dai seama că îi faci rău copilului? — i-am spus într-o zi la telefon.

— Nu-i fac niciun rău! Tu ești cea care o traumatizează! Dacă ai fi fost o mamă bună, Vlad n-ar fi plecat!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am blocat-o peste tot: telefon, Facebook, WhatsApp. Am simțit că mă sufoc, dar știam că trebuie să pun o limită pentru mine și pentru copilul meu.

Au urmat luni de tăcere. M-am simțit vinovată în fiecare zi. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Dacă nu cumva meritam tot ce mi se întâmplase. Mergeam la terapie și încercam să-mi reconstruiesc încrederea în mine.

Într-o zi, Ana-Maria a venit acasă cu un desen: era ea între mine și Vlad, iar deasupra noastră era bunica, cu brațele întinse spre Vlad. Am plâns împreună cu ea și i-am promis că nu o voi lăsa niciodată singură.

Au trecut doi ani de atunci. Mama încă nu m-a căutat. Uneori o văd pe stradă când merg la piață și simt un nod în gât. Mi-e dor de ea, dar știu că nu pot lăsa toxicitatea ei să-mi distrugă viața din nou.

Am învățat că uneori trebuie să-ți alegi familia din oameni care te respectă și te susțin, nu doar din cei care ți-au dat viață. Am găsit sprijin în prietenele mele — Oana și Simona — care m-au ajutat să mă ridic când eram la pământ.

Nu știu dacă voi putea vreodată să o iert pe mama pentru ce mi-a făcut. Dar știu că merit iubire și respect, chiar dacă ele nu vin de la cei de la care le-am așteptat toată viața.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași durere în tăcere? Oare cât de mult trebuie să suferim până când ne dăm voie să ne alegem liniștea? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească curajul de a pune limite acolo unde doare cel mai tare.