De ce mama gătește pentru soțul meu: O noapte care mi-a schimbat viața

— Iar ai făcut sarmale pentru Mihai? am izbucnit, trântind geanta pe hol, cu vocea tremurândă de nervi.

Mama s-a întors încet de la aragaz, cu șorțul ei vechi, pătat de sos de roșii. M-a privit lung, cu ochii aceia calzi care mă făceau să mă simt mereu ca o fetiță neînțeleasă.

— E obosit după muncă, draga mea. Știu că îi plac sarmalele mele…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când simțeam că mama îi acordă mai multă atenție soțului meu decât mie. De când mă măritasem cu Mihai, mama părea să-și fi găsit un nou scop: să-l răsfețe pe el cu tot ce știa ea mai bine. Iar eu? Eu eram doar fata care nu știa să gătească și care visa să plece la Paris sau la Roma, nu să stea la cratiță.

— Poate că ar trebui să-l lași să mănânce și altceva, am mormăit, încercând să-mi ascund lacrimile.

Mama a oftat și a continuat să ruleze frunzele de varză. În bucătăria noastră mică din cartierul Titan, mirosul de sarmale se amesteca cu tensiunea dintre noi. Tata era plecat la țară, iar eu rămăsesem cu Mihai și cu mama în apartamentul copilăriei mele. Nu era ceea ce-mi imaginasem vreodată pentru viața mea.

În acea seară, Mihai a venit târziu. Mama l-a întâmpinat cu un zâmbet larg și cu farfuria plină. Eu am stat la masa din bucătărie, privind cum râd împreună la glumele ei vechi, în timp ce eu mă simțeam invizibilă. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine.

Acolo, în aerul rece al serii, am plâns în tăcere. Mă simțeam trădată. Nu de Mihai — el era mereu atent cu mine — ci de mama, care parcă uitase că eu sunt fiica ei. De ce nu putea să mă vadă pe mine? De ce nu putea să mă accepte așa cum sunt?

A doua zi dimineață, Mihai a încercat să mă liniștească.

— Nu fi supărată pe mama ta. Vrea doar să ne ajute…

— Dar pe mine cine mă ajută? am izbucnit. Pe mine cine mă vede?

Mihai a tăcut. Știa că nu e vorba doar de sarmale sau de mâncare. Era ceva mai adânc, ceva ce nici eu nu puteam explica pe deplin.

Zilele au trecut greu. Mama gătea tot mai mult pentru Mihai, iar eu mă simțeam tot mai străină în propria casă. Într-o seară de vineri, am decis să mă întorc acasă mai devreme de la serviciu. Aveam nevoie de o confruntare, de un răspuns.

Când am deschis ușa apartamentului, am auzit râsete din bucătărie. M-am strecurat încet pe hol și am privit prin ușa întredeschisă: mama și Mihai stăteau la masă, iar între ei era o fotografie veche. Mama îi povestea despre bunicul meu, despre cum a murit tânăr și cum ea a rămas singură cu mine și cu tata mereu plecat.

— Știi, Mihai, când era mică Ana, nu aveam nimic. Nici bani, nici ajutor. Doar mâncarea era felul meu de a-i arăta că o iubesc… Dar ea n-a înțeles niciodată asta.

Mihai a dat din cap trist.

— Ana e diferită… Vrea altceva de la viață.

— Știu… Dar mi-e teamă că n-o să mă ierte niciodată că n-am știut s-o iubesc altfel.

Am simțit cum mi se frânge inima. Mama nu gătea pentru Mihai ca să-mi facă mie în ciudă. Gătea pentru el pentru că era singurul mod în care știa să-și arate dragostea — și pentru el, și pentru mine. Dar eu nu văzusem decât competiție și gelozie.

Am intrat în bucătărie fără să mai pot ascunde lacrimile.

— Mamă… Îmi pare rău. N-am știut niciodată cât ai suferit.

Mama s-a ridicat încet și m-a îmbrățișat strâns.

— Și mie îmi pare rău că n-am știut să-ți spun altfel cât te iubesc.

În acea noapte am stat toate trei la masă — eu, mama și Mihai — și am vorbit despre tot ce ne durea. Despre visele mele de libertate, despre fricile ei de singurătate, despre cum dragostea poate lua forme ciudate atunci când nu știm altfel.

Nu știu dacă vreodată voi iubi bucătăria sau dacă voi găti sarmale ca mama. Dar știu că am început să o văd altfel — nu ca pe o rivală sau o povară, ci ca pe o femeie care a făcut tot ce a putut cu armele pe care le-a avut.

Poate că nu ne vom înțelege niciodată pe deplin, dar acum știu că dragostea nu are mereu gustul pe care ni-l dorim — uneori e amară, alteori dulce sau sărată… Dar e tot dragoste.

Oare câți dintre noi ne certăm cu părinții fără să știm ce-i doare cu adevărat? Oare câți reușim să vedem dincolo de gesturi simple — ca o farfurie de sarmale — adevărul despre iubire?