De ce nu m-a sunat nimeni? – Povestea unei zile de naștere cu gust amar

„De ce nu m-a sunat nimeni?” – cuvintele astea încă îmi răsună în minte, de parcă ar fi fost strigate, nu rostite cu voce joasă, tremurată, de soacra mea, Maria. Era seara, după ce toți invitații plecaseră, iar eu strângeam farfuriile de pe masa lungă din curtea casei ei din satul Sălcioara. Ziua fusese caldă, plină de râsete, miros de sarmale și cozonaci, copii alergând printre meri, iar eu, împreună cu soțul meu, Vlad, ne simțeam, pentru prima dată după mult timp, ca o familie adevărată. Dar totul s-a schimbat într-o clipă, când Maria, mama lui Vlad, a intrat în bucătărie cu ochii roșii și vocea stinsă: „De ce nu m-a sunat nimeni?”

Am rămas cu farfuria în mână, uitându-mă la ea fără să înțeleg. „Cum adică, mamă Maria? Ce s-a întâmplat?” am întrebat, încercând să par calmă, deși simțeam că ceva nu e în regulă. Vlad, care tocmai aducea o tavă cu pahare, s-a oprit și el, privindu-și mama cu o îngrijorare pe care rar o vedeam pe chipul lui.

Maria a oftat adânc, s-a așezat pe scaunul de lângă sobă și a început să-și frământe mâinile. „Astăzi e ziua mea. Și nimeni, nimeni nu m-a sunat să-mi spună la mulți ani. Nici măcar voi. Ați venit aici, ați mâncat, ați râs, dar niciun cuvânt…”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cum să uităm? Cum să nu-i spunem la mulți ani? Dar apoi mi-am amintit: venisem la invitația ei, să sărbătorim împreună, dar nu spusese clar că e ziua ei. În familie, toată lumea știa că ziua Mariei e în iunie, dar anul acesta, cu atâtea probleme – serviciul meu, școala copiilor, boala tatălui lui Vlad – pur și simplu nu am mai ținut socoteala zilelor.

Vlad a încercat să glumească: „Hai, mamă, nu te supăra, am venit aici, am sărbătorit, nu-i tot aia?” Dar Maria a ridicat privirea spre el, cu o tristețe care m-a făcut să mă simt mică, vinovată. „Nu, Vlad. Nu-i tot aia. Eu am gătit, am pregătit totul, am vrut să fim împreună, dar aș fi vrut să aud măcar un cuvânt frumos. Să simt că vă pasă.”

Am lăsat farfuria jos și m-am apropiat de ea. „Îmi pare rău, mamă Maria. Chiar nu am vrut să te rănim. Am crezut că… că știi cât de mult te apreciem.”

A oftat din nou, privind pe fereastră, spre curtea goală. „Nu-i prima dată când simt că nu mai contez. De când a murit bătrânul, parcă nu mai sunt decât o umbră prin casă. Văd că aveți viețile voastre, copiii voștri, serviciile voastre. Dar eu? Eu cu cine rămân?”

M-am simțit rușinată. Îmi aminteam cum, în copilărie, mama mea făcea mereu scandal dacă uitam de ziua ei. Mereu mi-am promis că nu voi fi așa, că nu voi pune preț pe gesturi formale, dar acum, privind-o pe Maria, am înțeles cât de mult poate însemna un simplu „La mulți ani!” pentru cineva care se simte singur.

Vlad s-a așezat lângă ea și i-a luat mâna. „Mamă, știu că nu suntem perfecți. Dar nu uita că te iubim. Poate nu știm să arătăm mereu, dar… ești importantă pentru noi.”

Maria a zâmbit trist. „Asta îmi tot spuneți, dar faptele spun altceva. Știi, când eram tânără, mama mea ținea la fiecare aniversare o masă mare, cu toți copiii și nepoții. Nimeni nu uita. Acum, lumea s-a schimbat. Toți sunteți pe fugă, cu telefoane, cu griji. Dar eu tot aici rămân, cu masa întinsă și cu sufletul gol.”

Am simțit un nod în gât. M-am gândit la toate dățile când am amânat să o sun, când am lăsat pe altă dată o vizită, când am considerat că e de ajuns să-i trimit o poză cu copiii pe WhatsApp. Dar pentru ea, toate astea nu însemnau nimic, dacă nu era și o vorbă caldă, o îmbrățișare, o atenție sinceră.

Copiii noștri, Ana și Radu, au intrat în bucătărie, veseli, cu obrajii roșii de la alergat. „Buni, mai avem tort?” a întrebat Ana. Maria s-a luminat puțin, dar apoi a privit spre noi, parcă întrebându-ne din ochi dacă să le spună sau nu ce simte. Am făcut semn din cap că e în regulă.

„Sigur, draga mea, hai să-ți pun o felie. Dar știi ce? Azi e ziua bunicii. Îmi spui și mie la mulți ani?”

Ana a sărit în brațele ei, strigând: „La mulți ani, buni!” Radu a urmat-o, iar Maria i-a strâns la piept, cu lacrimi în ochi. Pentru o clipă, am văzut-o fericită, dar știam că rana rămâne.

După ce copiii au plecat, Vlad a încercat să schimbe subiectul, dar Maria nu s-a lăsat. „Vreau să vă spun ceva. Poate nu vă dați seama, dar pentru mine, zilele astea sunt tot ce am. Nu mai am prietene, nu mai am rude aproape. Voi sunteți totul. Și când simt că nu contez, mă doare mai tare decât orice boală.”

Am simțit că trebuie să fac ceva. M-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o. „Promit că nu se va mai întâmpla. Și dacă uităm, să ne amintești tu. Nu vrem să te pierdem, mamă Maria.”

A zâmbit, dar ochii îi erau tot umezi. „Sper să vă țineți de cuvânt. Că altfel, ce rost mai are să gătesc, să pregătesc, să vă aștept?”

În drum spre casă, în mașină, Vlad a tăcut mult timp. La un moment dat, a spus încet: „Poate că are dreptate. Ne-am obișnuit să luăm totul de-a gata. Poate că ar trebui să ne gândim mai mult la ea.”

Am privit pe geam, la câmpurile întunecate, și m-am întrebat: câți bătrâni ca Maria stau singuri, așteptând un telefon, o vorbă, un gest? Cât de greu e, de fapt, să arăți că-ți pasă?

Poate că nu e vorba doar de zile de naștere, ci de felul în care ne uităm unii la alții, de cât de ușor uităm să fim prezenți. Oare câți dintre noi am rănit, fără să vrem, pe cineva drag, doar pentru că am fost prea ocupați cu viața noastră?

Ce înseamnă, de fapt, să fii familie? Și cât de greu e, uneori, să spui un simplu „La mulți ani”? Poate că ar trebui să ne oprim din goana zilnică și să ne întrebăm: pe cine am uitat azi?