„De ce nu poți fi ca ea?”: Povestea unei femei care refuză să fie umilită în propria familie

— Irina, nu poți să fii și tu mai calmă? Oana nu ridica niciodată tonul la mama. De ce trebuie să fie mereu scandal când vine la noi?

M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Radu stătea în ușa bucătăriei, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un copil care tocmai a spart o vază scumpă. În sufragerie, doamna Viorica își sorbea ceaiul și asculta totul, cu acea privire rece pe care o cunoscusem încă din prima zi când am intrat în familia lor.

— Poate pentru că nu sunt Oana, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Poate pentru că eu nu pot să zâmbesc când cineva mă tratează ca pe o servitoare.

Radu a oftat teatral. — Nu e vorba de asta. E vorba de respect. Mama e bătrână, are nevoie de liniște. Oana știa să-i facă pe plac. Tu… tu parcă vrei să-i cauți nod în papură.

Mi-am mușcat buza. Nu era prima dată când auzeam comparația asta. De fiecare dată când încercam să pun o limită — când refuzam să gătesc altceva doar pentru că „doamna Viorica nu mănâncă supă de linte”, când spuneam că nu pot veni la țară în fiecare weekend sau când îndrăzneam să-mi apăr părerile — Radu aducea vorba despre Oana. Fosta lui soție, femeia perfectă pentru familia lui, cea care „știa să se poarte”.

Nu știu cum era Oana cu adevărat. Poate chiar era blândă și răbdătoare. Poate doar tăcea și înghițea totul, așa cum mi se cere mie acum. Dar eu nu pot. Nu vreau.

Am crescut într-o familie modestă din Bacău, unde mama mea muncea zi-lumină la fabrica de confecții și tata era mai mult absent decât prezent. Am învățat devreme că dacă nu-ți aperi drepturile, nimeni nu o va face pentru tine. Când l-am cunoscut pe Radu, m-a cucerit cu blândețea lui aparentă și cu promisiunea unei vieți stabile. Dar după nuntă, lucrurile s-au schimbat încet-încet.

Prima dată când am simțit că nu sunt „de-a lor” a fost la aniversarea doamnei Viorica. Am adus un tort făcut de mine, cu rețeta mamei mele — tort de mere caramelizate. Toți au gustat politicos, dar doamna Viorica a spus răspicat: „Oana făcea un tort diplomat minunat. Poate data viitoare încerci și tu.”

Am zâmbit strâmb și am tăcut. Dar data viitoare n-am mai adus nimic.

Apoi au început micile observații: „Oana știa să calce cămășile lui Radu fără cute”, „Oana mergea cu mine la piață sâmbătă dimineața”, „Oana nu se plângea niciodată că e obosită”.

Într-o seară, după ce am venit frântă de la serviciu (lucrez contabilă la o firmă mică din oraș), am găsit-o pe doamna Viorica în bucătărie, răscolind prin dulapuri.

— Ce cauți? am întrebat obosită.

— Caut borcanul cu dulceață de vișine. Oana îl ținea mereu aici, la îndemână. Tu ai mutat totul de capul tău.

Mi-am înghițit replica și i-am dat borcanul. Dar în acea noapte am plâns în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă nimeni.

Radu nu vedea nimic greșit în toate astea. Pentru el era normal ca eu să mă adaptez la obiceiurile familiei lui, să preiau rolul pe care Oana îl lăsase liber. Dar eu nu eram Oana și nici nu voiam să fiu.

Când am încercat să-i explic că mă doare comparația constantă, mi-a spus:

— Ești prea sensibilă. Mama are dreptate, uneori pari certăreață. Oana era liniștită, caldă… Tu mereu ai ceva de comentat.

Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că ar trebui să tac mai mult, să fac mai multe compromisuri. Dar apoi mi-am amintit de mama mea și de toate serile când venea acasă plângând pentru că șefa ei o umilea și tata îi spunea mereu: „Las-o așa, nu te pune cu ea”. Și mama tăcea… până într-o zi când a plecat de acasă fără să se uite înapoi.

Într-o duminică, după o ceartă aprinsă cu Radu (pentru că refuzasem să mergem la țară la părinții lui pentru a treia oară în aceeași lună), am decis că trebuie să pun piciorul în prag.

— Radu, eu nu sunt Oana! Nu vreau să fiu Oana! Dacă ai vrut o copie fidelă a fostei tale soții, trebuia să rămâi cu ea! Eu sunt Irina și am dreptul la respect!

A rămas mut câteva secunde. Doamna Viorica a intrat în cameră fix atunci și m-a privit ca pe o străină care tocmai i-a invadat casa.

— Nu-ți permit să vorbești așa! a spus ea răstit.

— Ba îmi permit! Pentru că m-am săturat să fiu comparată și umilită! Dacă nu vă place cine sunt, spuneți-mi acum!

A urmat o liniște grea. Radu s-a ridicat și a ieșit din cameră fără un cuvânt. Doamna Viorica s-a retras în bucătărie bombănind ceva despre „femeile din ziua de azi”.

În acea seară am dormit singură pe canapea. M-am gândit mult dacă are rost să mai lupt pentru această familie sau dacă ar trebui să plec, așa cum a făcut mama mea cândva.

Poate că nu voi fi niciodată suficient de bună pentru ei. Dar știu sigur că merit respect și liniște sufletească.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi aleg să tacă și câte au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?