De la Uși Trântite la Îmbrățișări: Povestea Mea cu Soacra

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Irina, a spus doamna Viorica, privind spre mine peste ochelarii ei groși. Mâinile îmi tremurau ușor pe lingura de lemn, iar obrajii îmi ardeau. Era primul meu prânz în casa viitorului meu soț, Radu, și simțeam că fiecare gest al meu era analizat la microscop. Mama lui, o femeie cu privire tăioasă și voce aspră, nu părea deloc impresionată de eforturile mele.

Radu încerca să destindă atmosfera, glumind despre cât de bine gătește mama lui și cât de mult are el de învățat de la amândouă. Dar eu știam adevărul: nu eram binevenită. Nu eram fata pe care o visase pentru fiul ei. În ochii ei, eram doar o fată simplă dintr-un cartier mărginaș al Ploieștiului, fără familie „de vază”, fără bani, fără perspective.

— Lasă, mamă, Irina se descurcă foarte bine, a încercat Radu să mă apere.
— Nu-i vorba că nu se descurcă, dar… fiecare fată ar trebui să știe să facă o ciorbă ca lumea până la vârsta asta.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mi-am amintit de mama mea, care mă învățase să gătesc cu dragoste, nu cu reguli stricte. Dar aici dragostea nu părea să conteze.

Zilele au trecut greu. De fiecare dată când mergeam la ei, găseam ceva nou care nu era pe placul doamnei Viorica: ba că nu am pus fața de masă corect, ba că nu știu să calc cămășile „cum trebuie”, ba că nu mă îmbrac suficient de elegant pentru „o fată care vrea să fie noră într-o familie serioasă”.

Radu era prins între două focuri. Îl vedeam cum se frământă, cum încearcă să împace pe toată lumea. Dar eu mă simțeam tot mai singură și mai mică. Într-o seară, după ce am ieșit din casa lor cu ochii în lacrimi, i-am spus:

— Nu mai pot. Parcă orice aș face e greșit. Poate ar trebui să renunțăm…

Radu m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Nu renunțăm. O să fie bine. Trebuie doar să avem răbdare.

Dar răbdarea mea se subția cu fiecare zi. Într-o duminică, după ce am anunțat logodna, a izbucnit furtuna adevărată. Doamna Viorica a venit la noi acasă și a început să ridice tonul:

— Nu vreau să-mi văd băiatul nefericit! Irina, tu nu ești potrivită pentru el! O să-l tragi în jos!

M-am ridicat în picioare și i-am răspuns cu voce tremurată:
— Poate că nu sunt perfectă, dar îl iubesc pe Radu și vreau să fiu alături de el. Nu vreau să vă iau fiul, vreau doar să fac parte din familie.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a uitat la mine cu ochii umezi. Doamna Viorica a plecat trântind ușa.

Lunile au trecut cu greu. Ne vedeam rar cu părinții lui Radu și mereu era o tensiune tăioasă în aer. Între timp, eu și Radu ne-am mutat împreună într-o garsonieră micuță din Sud. Încercam să ne construim viața noastră, dar rana respingerii mă urmărea peste tot.

Apoi a venit vestea care ne-a dat lumea peste cap: domnul Ion, tatăl lui Radu, a fost diagnosticat cu cancer la plămâni. Totul s-a schimbat într-o clipă. Doamna Viorica a sunat plângând:

— Irina… te rog… vino… nu știu ce să fac…

Am lăsat totul baltă și am fugit la spital. Am găsit-o pe doamna Viorica prăbușită pe un scaun din holul alb și rece. M-am apropiat încet și i-am pus mâna pe umăr. Pentru prima dată, nu m-a respins.

— Îmi pare rău… i-am spus încet.
Ea a oftat adânc:
— Nu știu ce m-a apucat… Am fost proastă… Mi-e frică să-l pierd pe Ion… și mi-e frică să-l pierd și pe Radu…

Am stat acolo împreună ore întregi, fără să spunem mare lucru. În zilele următoare am început să gătim împreună pentru domnul Ion, să-l îngrijim acasă când a ieșit din spital. Am descoperit o altă față a doamnei Viorica: vulnerabilă, speriată, dar și capabilă de multă afecțiune.

Într-o seară târzie, după ce domnul Ion adormise liniștit în camera lui, doamna Viorica mi-a spus încet:
— Irina… îți mulțumesc că n-ai plecat. Știu că ți-am făcut viața amară… Dar tu ai rămas aici când aveam cea mai mare nevoie.

Am plâns amândouă atunci, pentru prima dată împreună.

Boala domnului Ion ne-a unit mai mult decât orice altceva ar fi putut s-o facă vreodată. Am început să râdem împreună la masă, să povestim despre copilăriile noastre, despre visele noastre. Chiar și ciorba mea a început să-i placă doamnei Viorica — sau poate doar s-a obișnuit cu gustul meu.

Când domnul Ion s-a stins din viață după un an de luptă grea, eram deja o familie adevărată. La parastas am stat una lângă alta și ne-am ținut de mână.

Astăzi, când stăm la aceeași masă și ciocnim un pahar de vin roșu în memoria lui Ion, mă uit la soacra mea și zâmbesc sincer.

Mă întreb: cât de puțin trebuie uneori ca oamenii să se înțeleagă cu adevărat? De ce trebuie să trecem prin atâta suferință ca să ne dăm seama că suntem mai asemănători decât credem? Poate că fiecare familie are nevoie de o criză ca să-și găsească liniștea… Sau poate doar curajul de a spune „îmi pare rău” e tot ce contează.