Decizia care mi-a schimbat viața

„Andrei, te rog, răspunde-mi!” am strigat în telefon, dar liniștea de la celălalt capăt al firului era asurzitoare. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să-l contactez pe fiul meu și, de fiecare dată, răspunsul era același: tăcere. Inima îmi bătea cu putere, iar gândurile îmi alergau prin minte ca niște cai sălbatici. Ce se întâmplase? De ce nu mai voia să vorbească cu mine?

Totul începuse cu câteva luni în urmă, când Andrei și Maria s-au mutat împreună într-un apartament micuț din București. Eram atât de fericită pentru ei! Îmi amintesc cum am ajutat la mutat, cum am decorat împreună camera de zi și cum am râs până târziu în noapte. Dar apoi, lucrurile au început să se schimbe. Andrei devenise din ce în ce mai distant, iar eu nu înțelegeam de ce.

Într-o seară, după ce am petrecut ore întregi frământându-mă, am decis să o sun pe Maria. Poate ea îmi putea explica ce se întâmpla. „Bună, Maria! Sper că nu te deranjez…” am început eu cu o voce tremurândă.

„Bună, doamnă Elena,” a răspuns ea politicos, dar vocea ei părea obosită.

„Maria, sunt îngrijorată pentru Andrei. Nu-mi mai răspunde la telefon și nu știu ce să fac. Este totul în regulă între voi?”

A urmat o pauză lungă, iar eu simțeam cum inima mi se strânge de neliniște. „Doamnă Elena,” a spus ea în cele din urmă, „Andrei are nevoie de spațiu. A fost foarte stresat în ultima vreme și… cred că simte că îl sufocați puțin.”

Cuvintele ei m-au lovit ca un trăsnet. Eu? Sufocându-l pe Andrei? Nu era posibil! Întotdeauna am vrut doar ce e mai bine pentru el! Dar pe măsură ce Maria continua să vorbească, am început să înțeleg că poate nu eram conștientă de impactul pe care îl aveau acțiunile mele asupra lui.

„Știu că vă pasă mult de el,” a continuat Maria cu blândețe, „dar poate ar fi bine să-i oferiți puțin timp și spațiu să-și găsească propriul drum.”

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Cum ajunsesem aici? Cum reușisem să-mi îndepărtez propriul fiu? M-am prăbușit pe canapea și am plâns până când nu am mai avut lacrimi.

Zilele următoare au fost un chin. M-am gândit la fiecare conversație pe care o avusesem cu Andrei, la fiecare sfat pe care i-l dădusem și la fiecare moment în care poate am fost prea insistentă. Am realizat că iubirea mea pentru el fusese uneori sufocantă.

Într-o dimineață, m-am trezit hotărâtă să fac ceva. Am scris o scrisoare pentru Andrei, una sinceră și plină de regrete. I-am spus cât de mult îl iubesc și cât de rău îmi pare că nu i-am respectat dorința de a-și trăi viața așa cum își dorește el.

La câteva zile după ce i-am trimis scrisoarea, am primit un mesaj de la el: „Mamă, îți mulțumesc pentru scrisoare. Am nevoie de timp să mă regăsesc, dar te iubesc și eu.” Era un început.

Am învățat că uneori, iubirea adevărată înseamnă să știi când să te retragi și să lași persoana iubită să-și găsească propriul drum. Dar oare voi putea vreodată să-mi iert greșelile? Și voi reuși să reconstruiesc relația cu fiul meu? Aceasta este întrebarea care mă bântuie zi și noapte.