Dincolo de ușa închisă: Mărturia unei femei din București

— Nu pot să cred, Mihai! Cum ai putut să-mi faci asta? — vocea mea tremura, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji, amestecându-se cu ploaia rece ce bătea în geam. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru din Drumul Taberei, liniștea era spartă doar de ecoul certurilor noastre. Mihai stătea în prag, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească.

Totul a început cu un mesaj găsit întâmplător pe telefonul lui. Nu eram genul gelos, dar în seara aceea, când Mihai a uitat telefonul pe masă și a ieșit să ia pâine, ceva m-a împins să-l verific. „Mi-e dor de tine. Când mai vii la mine?” — mesajul era semnat simplu: „Alina”. Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat nemișcată minute în șir, încercând să găsesc o explicație logică. Poate era o glumă, poate era o colegă care făcea haz de necaz. Dar în adâncul sufletului știam adevărul.

Când Mihai s-a întors, i-am arătat mesajul. A încercat să nege, apoi să spună că nu înseamnă nimic, că e doar o prostie. Dar adevărul a ieșit la iveală ca o rană deschisă: de aproape un an avea o relație cu o altă femeie. Am simțit cum tot ce construisem împreună — cei zece ani de căsnicie, amintirile, planurile, visele — se prăbușesc peste mine.

— Nu e ceea ce crezi, Maria… — vocea lui era stinsă, dar nu mai conta. Pentru mine, lumea se oprise în loc.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un coșmar. Mama mea, Elena, a venit să stea cu mine. Încerca să mă liniștească, dar fiecare vorbă a ei era ca o adiere rece peste o rană sângerândă.

— Trebuie să fii tare, fata mea. Nu ești prima femeie care trece prin așa ceva. — Dar eu nu voiam să fiu una dintre multele femei trădate. Eu voiam să fiu Maria, soția lui Mihai, femeia care credea că dragostea poate învinge orice.

Tata, Ion, a reacționat altfel. A venit într-o seară și a bătut cu pumnul în masă:

— Dacă nu-l dai afară din casă, eu nu mai calc pe aici! Nu meriți să fii umilită!

Dar nu era atât de simplu. Aveam împreună un copil de opt ani, Vlad, care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă seara. Îmi punea întrebări la care nu aveam răspunsuri:

— Mami, de ce plângi? Tata nu mai vine la cină?

Îmi era teamă să-i spun adevărul. Cum să-i explici unui copil că lumea lui s-a schimbat pentru totdeauna?

Într-o duminică, Mihai a venit să-l vadă pe Vlad. Eu stăteam în bucătărie, ascultându-i râsul copilului meu și simțind un gol imens în suflet. Când Vlad a ieșit la joacă, Mihai a venit la mine.

— Maria, îmi pare rău. Am greșit. Nu vreau să te pierd.

— Nu e atât de simplu, Mihai. Nu poți șterge cu buretele tot ce ai făcut.

— Îți jur că s-a terminat cu Alina. Vreau să fim din nou o familie.

L-am privit lung. În ochii lui vedeam frică, regret, dar și o urmă de lașitate. Nu știam dacă pot să-l cred. Nu știam dacă vreau să-l cred.

Seara, după ce Vlad a adormit, m-am uitat la mine în oglindă. Cine era femeia aceea cu ochii umflați de plâns? Unde dispăruse Maria cea veselă, care visa la o viață simplă și frumoasă?

În zilele următoare, am început să vorbesc cu o psiholoagă, doamna Ruxandra. La început mi-a fost rușine. În cartierul nostru, lumea vorbește: „Ce, nu ești în stare să-ți ții bărbatul acasă?” Dar aveam nevoie de ajutor. Aveam nevoie să mă regăsesc.

— Maria, nu e vina ta. Fiecare om e responsabil pentru alegerile lui. — Cuvintele Ruxandrei au fost ca o mângâiere. Am început să scriu într-un jurnal, să-mi pun pe hârtie toate gândurile negre.

Mama insista să divorțez. Tata nu mai vorbea cu Mihai. Prietenele mele mă sunau zilnic, fiecare cu alt sfat:

— Dacă-l ierți, o să creadă că poate face orice!
— Dar Vlad? Nu merită să aibă părinții împreună?

Eram prinsă între două lumi: una în care trebuia să fiu puternică și să merg mai departe fără el, și alta în care speram că totul va reveni la normal.

Într-o seară, am ieșit cu Vlad în parc. Copiii alergau prin zăpadă, iar eu priveam cerul cenușiu. Vlad s-a întors spre mine și mi-a spus:

— Mami, eu te iubesc cel mai mult pe lume.

Atunci am înțeles că nu pot trăi viața altora. Nu pot lua decizii doar ca să mulțumesc familia sau vecinii. Trebuia să mă gândesc la mine și la copilul meu.

După luni de frământări, am decis să divorțez. Mihai a plâns, a implorat, dar nu mai era cale de întoarcere. Am găsit puterea să mă ridic din propria cenușă. Am început să lucrez mai mult, să ies cu prietenele, să mă bucur de micile bucurii ale vieții.

Nu a fost ușor. Au fost zile când mă trezeam plângând, când mă simțeam singură și neînțeleasă. Dar cu fiecare pas înainte, am simțit că mă regăsesc pe mine însămi.

Astăzi, după doi ani, pot spune că sunt o altă femeie. Nu mai trăiesc cu frica de a fi părăsită sau trădată. Am învățat să mă iubesc și să mă respect.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în tăcere aceeași dramă? Câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?