„Doar un blid nespălat” – Povestea unei mame singure și a unei familii destrămate

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta? Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde atâtea amintiri se adunaseră de-a lungul anilor. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea nebunește. Nu-mi venea să cred că fiul meu, pentru care am trăit și am respirat atâția ani, mă privea acum ca pe o străină.

— Vlad, tot ce am făcut a fost să-i spun Anei să spele vasele. Erau doar câteva farfurii… Nu am vrut să o jignesc, am spus încet, cu vocea stinsă.

El a oftat adânc și s-a lăsat pe spate, privind în gol. — Nu înțelegi! Mereu ai impresia că trebuie să controlezi totul. Ana s-a simțit umilită. Nu e sluga ta!

M-am uitat la el, încercând să-mi găsesc cuvintele. Îmi venea să plâng, dar lacrimile nu mai ieșeau. Poate pentru că plânsesem destul în viața asta. Poate pentru că, după ce tatăl lui Vlad ne-a părăsit când băiatul avea doar șapte ani, nu mai avusesem luxul de a fi slabă. Am muncit la două joburi, am renunțat la orice vis personal doar ca lui Vlad să nu-i lipsească nimic. Și acum… acum eram acuzată că i-am distrus familia.

— Vlad, nu am vrut decât să o ajut. Am văzut-o obosită și m-am gândit că dacă face ceva simplu, poate se simte mai bine printre noi. Așa făceam și eu când eram tânără…

— Nu suntem în anii ’80, mamă! Ana nu trebuie să dovedească nimic nimănui! a izbucnit el.

Mi-am mușcat buzele. Poate că nu înțelegeam lumea lor nouă. Poate că eram prea bătrână sau prea obosită ca să țin pasul cu regulile nescrise ale tinerilor de azi. Dar oare era atât de greșit să cer puțin ajutor?

Am rememorat momentul: era duminică după-amiază, miros de ciorbă proaspătă și pâine caldă în casă. Ana stătea cu telefonul în mână, iar eu strângeam masa. I-am zâmbit și i-am spus blând: „Ana, dacă vrei, poți să mă ajuți cu vasele?” S-a uitat la mine scurt, a oftat și a spus „Sigur”, dar ceva din vocea ei era rece. N-am dat importanță atunci.

A doua zi, Vlad m-a sunat furios: — Ce i-ai spus Anei? Plânge de o oră! Ai făcut-o să se simtă ca o servitoare!

Am rămas fără cuvinte. Cum putea un gest atât de mic să provoace atâta suferință? De atunci, totul s-a schimbat între noi. Vlad venea tot mai rar pe la mine, iar când venea, era tăcut și distant. Ana nu mă mai saluta decât din politețe. Casa mea, care altădată răsuna de râsete și povești, era acum tăcută ca o biserică pustie.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad a venit singur. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Mamă… Ana vrea să divorțăm. Spune că nu se simte acceptată în familia noastră.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. — Din cauza mea?

— Nu doar din cauza ta… Dar tu ai fost picătura care a umplut paharul.

Mi-am pus mâinile la față și am început să plâng. — Vlad, eu te-am crescut singură! Am făcut tot ce am putut pentru tine! Cum poți să crezi că aș vrea să-ți fac rău?

El s-a ridicat brusc: — Tocmai asta e problema! Ai făcut totul pentru mine… și nu m-ai lăsat niciodată să cresc singur.

Am rămas singură în bucătărie mult după ce Vlad a plecat. Am privit farfuriile curate din chiuvetă și m-am întrebat unde am greșit. Oare sacrificiul meu a fost prea mare? Oare dragostea mea a sufocat în loc să vindece?

Au trecut luni de atunci. Vlad și Ana s-au despărțit până la urmă. El s-a mutat într-un apartament mic din Militari, iar eu am rămas cu amintirile și cu întrebările fără răspuns. Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreabă mereu dacă nu vreau să merg la biserică sau la clubul pensionarilor, dar nu găsesc puterea să ies din casă.

Într-o zi, Vlad m-a sunat: — Mamă… îmi pare rău că te-am rănit. Dar trebuie să învățăm să trăim fiecare viața noastră.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Poate că are dreptate. Poate că uneori dragostea unei mame poate face mai mult rău decât bine dacă nu știe când să se oprească.

Mă uit la poza lui Vlad mic, cu ochii lui mari și inocenți, și mă întreb: Oare există o cale corectă de a fi mamă? Sau suntem toate condamnate să greșim tocmai din prea multă dragoste?