Două suflete, un apartament: Povestea unei familii la răscruce

— Irina, trebuie să vorbim. Vocea lui Mihai era joasă, aproape tremurată, în timp ce stătea rezemat de tocul ușii, cu ochii în pământ. Era o seară de iunie, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele. M-am uitat la el, încercând să-mi dau seama dacă e vorba de ceva grav sau doar de oboseala care ne apăsa pe amândoi de luni bune.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Ana… a fost acceptată la facultate aici, în București. Și… va veni să stea cu noi. Pentru o perioadă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu pentru că nu o plăceam pe Ana — era o fată bună, timidă, cu ochi mari și visători — ci pentru că apartamentul nostru de două camere abia ne ajungea nouă. Dormitorul era mic, sufrageria devenise birou și spațiu de relaxare, iar bucătăria… ei bine, acolo ne certam cel mai des pe cine lasă vasele nespălate.

— Și unde va dormi? am întrebat încet.

Mihai a ridicat din umeri. — O să improvizăm. Poate îi punem un pat pliant în sufragerie…

Am oftat adânc. Nu era vina Anei. Dar nici a mea. M-am simțit prinsă la mijloc între dorința de a-l ajuta pe Mihai și nevoia mea de intimitate, de spațiu, de liniște. În seara aceea am dormit prost, gândindu-mă la cum va arăta viața noastră de acum înainte.

Când Ana a venit cu două valize și un rucsac, am încercat să-i zâmbesc sincer. — Bine ai venit acasă, Ana!

Ea a zâmbit timid și s-a uitat la Mihai ca și cum ar fi cerut permisiunea să răspundă. — Mulțumesc, Irina. Sper să nu vă deranjez prea mult…

Primele zile au trecut greu. Ana era tăcută, stătea mai mult în camera ei (adică sufrageria), iar eu mă simțeam ca o musafiră în propria casă. Mihai încerca să fie mediatorul perfect: îi aducea Anei ceai dimineața, îmi aducea mie flori seara. Dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

Într-o seară, după ce Ana s-a retras cu căștile pe urechi și laptopul în brațe, Mihai a venit lângă mine pe canapea.

— Știu că nu e ușor pentru tine. Dar e copilul meu… Nu pot s-o las pe drumuri.

— Nu vreau să par egoistă, Mihai. Dar nici eu nu mai pot trăi așa. Nu mai avem intimitate, nu mai avem spațiu… Simt că mă sufoc.

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Știi că nu mi-am dorit niciodată să te pun în situația asta. Dar nu pot alege între tine și ea.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu voiam să-l fac să aleagă. Dar nici nu puteam să mă prefac că totul e bine.

Zilele au devenit tot mai apăsătoare. Ana avea examene online, vorbea la telefon cu mama ei sau cu prietenele până târziu în noapte. Eu încercam să lucrez de acasă, dar fiecare sunet din sufragerie mă făcea să tresar. Într-o dimineață am găsit chiuveta plină de vase murdare și un bilețel: „Scuze, am avut seminar la 8.”

Mihai încerca să compenseze: gătea cina preferată a fiecăreia dintre noi, făcea glume forțate la masă, dar râsetele noastre erau tot mai rare.

Într-o seară, după o ceartă banală despre cine a uitat lumina aprinsă la baie, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot trăi așa! Simt că nu mai am loc nici măcar să respir!

Ana s-a retras imediat în camera ei improvizată. Mihai m-a privit lung.

— Ce vrei să fac? S-o dau afară? Să-ți spun că familia mea nu contează?

— Vreau doar să simt că și eu contez! Că și eu am un loc aici!

A doua zi am plecat la mama pentru câteva zile. Aveam nevoie de aer, de spațiu, de liniște. Mama m-a ascultat fără să mă judece.

— Irina, fiecare familie are crizele ei. Dar trebuie să știi ce vrei tu cu adevărat. Poți trăi așa? Poți accepta că uneori dragostea înseamnă sacrificiu?

M-am întors acasă după trei zile. Mihai era abătut, Ana părea și mai retrasă.

— Am vorbit cu mama mea — mi-a spus Ana într-o seară — Poate găsesc o garsonieră cu chirie după sesiune…

Mihai s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Nu vreau să te pierd pe tine, Irina. Dar nici pe ea…

Am stat mult timp trează în noaptea aceea. M-am gândit la toate visele mele despre familie, despre liniște, despre dragoste matură. M-am întrebat dacă nu cumva am fost prea egoistă sau dacă nu merit și eu un pic de fericire fără compromisuri imposibile.

A doua zi i-am spus lui Mihai că vreau divorțul. Nu pentru că nu-l mai iubeam, ci pentru că nu mai puteam trăi într-un spațiu care nu-mi aparținea niciodată cu adevărat.

Acum stau singură într-o garsonieră micuță dar liniștită și mă întreb: Oare cât putem sacrifica din noi pentru ceilalți fără să ne pierdem cu totul? Cât valorează dragostea atunci când nu mai avem loc nici măcar pentru propriile gânduri?