Două vieți, o singură minciună: Povestea mea cu Vlad

— Vlad, unde ai fost aseară? întreb cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc furia și frica. E trecut de miezul nopții și el abia a intrat pe ușă, cu ochii roșii și hainele mirosind a parfum străin.

— Am avut o ședință lungă la birou, știi cum e… răspunde el, evitându-mi privirea. Dar eu știu că minte. De câteva luni, totul s-a schimbat între noi: telefoane date pe ascuns, mesaje șterse rapid, ieșiri din ce în ce mai dese și mai lungi. Am încercat să mă conving că exagerez, că poate doar muncește prea mult, dar instinctul nu mă lasă să dorm nopțile.

Nu sunt genul care să caute dovezi, dar într-o seară, când Vlad a uitat telefonul acasă, am cedat. Am găsit mesaje cu o femeie pe nume Irina. Mesaje tandre, promisiuni, planuri de vacanță. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Douăzeci și trei de ani împreună, un fiu student la Cluj, rate la bancă, vacanțe la mare și Crăciunuri cu familia lui extinsă la Suceava. Cum să fie totul o minciună?

Am plâns în baie până mi-au amorțit obrajii. Nu puteam vorbi cu nimeni: mama e bolnavă de inimă, prietenele mele ar fi spus „Ți-am zis eu că e prea bun să fie adevărat”, iar fiul meu nu merita să-i stric liniștea din sesiune. Așa că am tăcut și am început să-l urmăresc pe Vlad. Am notat orele la care pleca și venea, am verificat extrasele de cont, am găsit bonuri de la restaurante din alt cartier.

Într-o zi de joi, când Vlad mi-a spus că are „o deplasare la Brașov”, l-am urmărit. L-am văzut intrând într-un bloc vechi din cartierul Militari. Am stat în mașină două ore, cu inima cât un purice. Când a ieșit, era cu o femeie brunetă, cam de vârsta mea. S-au ținut de mână până la colțul străzii. Am simțit că mă sufoc.

Nu am dormit toată noaptea. A doua zi am sunat-o pe Irina. Nu știu cum am reușit să fiu calmă:

— Bună ziua, Irina? Sunt Ana, soția lui Vlad.

La capătul celălalt s-a lăsat o liniște grea.

— Soția? a repetat ea încet. Dar… Vlad mi-a spus că e divorțat de trei ani!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Irina nu știa nimic. Era la fel de mințită ca mine. Ne-am întâlnit la o cafenea mică din centru. Am stat față în față două femei rănite de același bărbat. Am plâns amândouă, ne-am arătat poze cu Vlad de la aniversări și vacanțe. Irina avea și ea un copil mic, pe care Vlad îl vizita „ca unchi”.

— Cum a putut să ne facă asta? m-a întrebat ea printre lacrimi.

Nu aveam răspuns. M-am simțit umilită, furioasă, dar și eliberată: nu mai eram singură în nebunia asta.

Când l-am confruntat pe Vlad acasă, a încercat să nege totul.

— Ana, nu e ceea ce crezi! Irina e doar o prietenă…

— O prietenă? Atunci de ce i-ai spus că ești divorțat? De ce ai două vieți?

A tăcut și a început să plângă. Nu l-am mai văzut niciodată atât de mic.

— N-am vrut să vă rănesc… Nu știu cum am ajuns aici… M-am simțit prins între două lumi și n-am avut curaj să spun adevărul…

Mi-a fost milă de el pentru o clipă, dar apoi m-a cuprins furia: „Ai avut curaj să trăiești în minciună atâția ani! Ai avut curaj să ne furi viețile!”

Au urmat luni grele: discuții cu avocatul, explicații pentru fiul nostru care nu înțelegea cum tatăl lui cel blând putea fi atât de duplicitar. Mama a făcut un puseu de tensiune când a aflat. Prietenele m-au sunat una câte una: „Ana, dacă ai nevoie de ceva…”. Dar ce puteau ele să-mi dea? Timpul pierdut? Încrederea spulberată?

Irina și cu mine am rămas în legătură o vreme. Ne-am sprijinit reciproc când aveam nevoie să vorbim cu cineva care chiar înțelegea durerea asta. Vlad s-a mutat singur într-o garsonieră și încerca să repare ceva din relația cu fiul nostru. Eu am început să merg la terapie și să ies mai des cu fetele de la serviciu.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea și mă întreb dacă nu cumva totul a fost un vis urât. Dar nu mai sunt femeia care accepta orice pentru liniștea casei. Am învățat că merit adevărul, oricât ar durea el.

Merg pe stradă și mă uit la oamenii din jur: câți dintre ei trăiesc cu adevărat sau doar joacă un rol? Câte femei ca mine tac din rușine sau din frică?

Poate că nu voi mai avea niciodată încredere deplină într-un bărbat, dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată minciuna.

Oare câți dintre noi avem curajul să privim adevărul în față? Și câți alegem să trăim în iluzie doar pentru a nu ne schimba viața?