Dragoste în umbra trădării: Povestea Magdei și a lui Artur

— Magda, trebuie să vorbim. Vocea lui Artur răsuna ciudat de rece în bucătăria noastră mică, unde aburii de la ceai se ridicau leneș spre tavan. M-am oprit din tăiatul legumelor, cu cuțitul încă în mână, și l-am privit. Ochii lui evitau ai mei, iar mâinile îi tremurau ușor pe marginea mesei.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea sub un zâmbet forțat.

— Nu mai pot, Magda. Nu mai simt nimic. Nu te mai iubesc.

Cuvintele lui au căzut ca un ciocan peste inima mea. Am simțit cum tot aerul din cameră dispare, cum lumea se strânge într-un punct minuscul și dureros. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l fac să ia totul înapoi. Dar am rămas nemișcată, cu cuțitul în mână și lacrimile curgându-mi pe obraji.

Așa a început sfârșitul. Sau poate începutul sfârșitului. Nu știu nici acum.

Artur a plecat în acea noapte. A spus că are nevoie de timp să gândească. Am rămas singură, cu fetița noastră, Ilinca, care dormea liniștită în camera ei roz. M-am așezat pe podeaua rece din bucătărie și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat. Vocea ei era tăioasă, ca de obicei:

— Ce-ai făcut iarăși, Magda? De ce l-ai supărat pe Artur?

Am încercat să-i explic că nu eu am greșit, că el a spus că nu mă mai iubește. Dar mama nu voia să audă. Pentru ea, vina era mereu la mine. Că nu gătesc destul de bine, că nu sunt destul de frumoasă, că nu știu să-mi țin bărbatul acasă.

— Dacă ai fi fost mai atentă la el… dacă ai fi slăbit puțin… dacă ai fi avut grijă de casă…

Am închis telefonul și am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru. De ce trebuie mereu să fie vina femeii? De ce trebuie să ne sacrificăm mereu?

Zilele au trecut greu. Artur venea doar să o vadă pe Ilinca. Era distant, rece, ca un străin care îmi invadase viața. Într-o zi l-am văzut urcând în mașină cu o femeie blondă. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Cine e femeia aia? l-am întrebat când a venit după Ilinca.

— Nu e treaba ta, Magda. Suntem separați.

Am vrut să-i spun că doare. Că nu pot dormi nopțile gândindu-mă la el cu altcineva. Dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tati nu mai vine acasă?

Am înghițit în sec și am încercat să-i zâmbesc:

— Tati are mult de lucru acum, iubita mea.

Minciuni dulci pentru copii nevinovați.

Familia mea s-a întors împotriva mea. Tata nu mi-a mai vorbit două luni. Sora mea, Cristina, mi-a spus că poate ar trebui să-l iert pe Artur, „că toți bărbații mai calcă strâmb”.

Prietenii s-au împărțit: unii m-au susținut, alții au dispărut ca și cum divorțul ar fi fost contagios.

Am început să merg la psiholog. La început mi-a fost rușine — ce-o să zică lumea? Dar aveam nevoie să vorbesc cu cineva care să nu mă judece.

— Magda, tu unde ești în toată povestea asta? m-a întrebat psiholoaga într-o zi.

Nu știam ce să răspund. Îmi pierdusem identitatea printre așteptările celorlalți: soție perfectă, mamă devotată, fiică ascultătoare.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun mamei:

— Nu mai pot trăi după regulile tale! Eu nu sunt tu!

A izbucnit un scandal monstruos. Mama a plâns, tata a țipat la mine că „îmi bat joc de familie”, Cristina a încercat să mă împace cu toată lumea.

Dar pentru prima dată în viață am simțit că respir liber.

Am început să ies cu Ilinca în parc, să râdem împreună la desene animate, să gătim prăjituri fără să ne pese dacă iese perfect sau nu. Am început să mă redescopăr: am reluat pictura, hobby-ul meu din liceu pe care îl abandonasem pentru „responsabilități”.

Artur a venit într-o zi cu hârtia de divorț. Am semnat-o fără să tremur. El s-a uitat la mine mirat:

— Nu vrei să te mai gândești?

— Nu. M-am gândit destul deja.

A plecat fără să spună nimic.

Viața nu s-a făcut brusc mai ușoară. Încă mă doare când văd familii fericite la supermarket sau când Ilinca întreabă de ce nu suntem ca ceilalți. Dar am învățat că fericirea nu vine din a păstra aparențele sau din a trăi după regulile altora.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă Ilinca va suferi din cauza deciziilor mele. Dar apoi o văd râzând cu gura până la urechi și îmi spun că poate totuși am ales drumul corect.

Oare câte femei trăiesc încă în umbra fricii și a rușinii? Oare câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi însene?