Dragoste la răscruce: Când mama soțului devine linia de demarcație
— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele din chiuvetă se ciocneau sub mâinile mele. Era trecut de ora zece seara, iar soacra mea, Viorica, tocmai intrase în bucătărie să verifice dacă am spălat bine farfuriile.
— Ce-ai spus, mamă? a întrebat ea pe un ton tăios, fără să mă privească.
Radu stătea la masa din sufragerie, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Era tactica lui preferată: să dispară în fundal ori de câte ori între mine și mama lui izbucnea un conflict.
M-am întors spre el, cu lacrimi în ochi:
— Radu, te rog, spune-i tu! Spune-i că nu mai pot suporta să fiu controlată la fiecare pas!
Viorica a oftat teatral și a început să-și frece palmele una de alta:
— Dacă nu-ți convine, draga mea, ușa e deschisă. Eu am crescut acest băiat singură și nu o să-l las pe mâna oricui.
Am simțit cum mă sufoc. De trei ani locuiam împreună cu Viorica, după ce apartamentul nostru mic fusese vândut ca să putem plăti avansul pentru casa asta mare, moștenită de la părinții lui Radu. La început am crezut că va fi temporar. Că vom reuși să ne găsim ritmul. Dar fiecare zi era o nouă probă de răbdare: de la felul în care găteam ciorba, până la modul în care îmi creșteam fetița, Ilinca.
— Nu vreau scandal, a murmurat Radu, fără să mă privească. Hai să nu ne certăm iar…
— Nu vreau scandal?! am ridicat vocea. Dar ce vrei? Să tac mereu? Să accept orice umilință doar pentru că e mama ta?
Viorica s-a apropiat amenințător:
— Ai grijă cum vorbești! În casa asta eu am ultimul cuvânt!
Am simțit cum îmi tremură genunchii. M-am retras în camera noastră și am încuiat ușa. Ilinca dormea liniștită în pătuțul ei mic, cu obrajii roșii și părul ciufulit. M-am așezat lângă ea și am plâns în tăcere. M-am întrebat: unde greșisem? De ce iubirea noastră se transformase într-o luptă pentru supraviețuire?
A doua zi dimineață, Viorica m-a întâmpinat cu o listă de reproșuri:
— Nu ai făcut curat în sufragerie! Ilinca iar a lăsat jucării peste tot! Și iar ai uitat să scoți carnea din congelator!
Am încercat să-i răspund calm:
— Am avut o noapte grea, Ilinca a făcut febră…
— Scuze! Numai scuze! Dacă nu ești în stare să fii mamă și soție, spune!
Radu a venit abia spre prânz acasă. L-am tras deoparte:
— Radu, trebuie să vorbim serios. Eu nu mai pot trăi așa. Ori plecăm noi, ori pleacă mama ta.
A ridicat din umeri:
— Știi bine că nu avem bani să ne mutăm. Și nici nu pot să-i spun mamei să plece din casa ei…
— Dar eu? Eu unde sunt în ecuația asta? Eu și Ilinca? Nu contează că suntem mereu umilite?
A tăcut. Am simțit cum zidul dintre noi crește cu fiecare zi.
Seara, când Ilinca a început să plângă din cauza febrei, Viorica a intrat val-vârtej în cameră:
— Ce i-ai făcut copilului? De ce nu știi să ai grijă de ea?
Am izbucnit:
— Nu mai suport! Nu mai pot!
Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama mea:
— Mamă, nu mai rezist aici… Simt că mă pierd pe mine…
Mama a oftat la capătul firului:
— Știu că e greu, dar gândește-te la Ilinca. Poate ar trebui să vii câteva zile la mine.
În acea noapte am făcut bagajele pe furiș. Am luat doar strictul necesar pentru mine și fetiță. Radu dormea dus. Am lăsat un bilet pe masă: „Nu mai pot trăi sub același acoperiș cu mama ta. Dacă vrei să fim o familie, găsește o soluție.”
La mama acasă am simțit pentru prima dată după mult timp liniște. Ilinca s-a liniștit și ea. Dar sufletul meu era sfâșiat între vinovăție și ușurare.
Radu m-a sunat abia după două zile:
— De ce ai plecat? Mama plânge întruna… Ce le spun vecinilor?
— Spune-le adevărul! Că soția ta nu mai suporta să fie tratată ca o slugă!
A tăcut din nou.
Au trecut trei săptămâni până când Radu a venit la noi. Avea ochii roșii și părea îmbătrânit.
— Am vorbit cu mama… O să stea la sora ei o perioadă. Vreau să încercăm din nou… Dar nu știu dacă pot alege între voi două.
L-am privit lung:
— Nu-ți cer să alegi între noi. Îți cer doar să fii bărbatul care promitea că mă va proteja și respecta.
Au urmat luni grele de terapie de cuplu și discuții interminabile. Viorica ne-a purtat pică mult timp, dar încet-încet lucrurile s-au așezat. Am reușit să ne mutăm într-un apartament mic, doar noi trei.
Uneori mă întreb dacă dragostea chiar poate supraviețui oricărei încercări sau dacă unele limite sunt necesare pentru a nu ne pierde pe noi înșine.
Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” înainte de a ne pierde identitatea?