După 12 Ani, La Ușa Mea: Povestea Unei Întoarceri Neașteptate

— Nu pot să cred că ești tu, Doru. Ce cauți aici? am șoptit, cu mâna tremurândă pe clanța ușii. Ploua torențial, iar umbrele se jucau pe chipul lui, făcându-l să pară un străin. În spatele meu, lumina caldă din sufragerie părea să mă tragă înapoi spre siguranță, dar curiozitatea și furia mă țineau pe loc.

Doru a oftat adânc. — Ana, știu că nu merit să fiu aici. Dar trebuie să vorbim. Te rog, lasă-mă să intru.

Am ezitat. În urmă cu 12 ani, m-a părăsit pentru o altă femeie. A plecat fără explicații, lăsându-mă singură cu fetița noastră, Mara, care atunci avea doar patru ani. Am plâns nopți la rând, am muncit două slujbe ca să ne descurcăm și am învățat să nu mai aștept nimic de la nimeni. Acum, când viața mea părea în sfârșit liniștită, el era din nou aici.

— Mara nu e acasă, am spus sec. — Dacă ai venit pentru ea…

— Nu, Ana. Am venit pentru tine. Vreau să-mi cer iertare.

Am izbucnit în râs, un râs amar care mi-a zguduit pieptul. — Iertare? După tot ce ai făcut? După ce ai dispărut fără urmă? Crezi că poți apărea așa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Doru a coborât privirea. — Știu că nu pot schimba trecutul. Dar am greșit enorm și am plătit pentru asta. Am pierdut totul… și pe ea, și pe mine însumi. N-am încetat niciodată să mă gândesc la tine și la Mara.

Am simțit cum furia se amestecă cu o durere veche, ca o rană care nu s-a vindecat niciodată cu adevărat. — Mara nu vrea să audă de tine. Știi cât a suferit? Știi câte nopți a plâns după tine? Ai idee cât de greu mi-a fost să-i explic de ce tatăl ei nu mai vine niciodată?

El a făcut un pas spre mine, dar m-am retras instinctiv. — Ana, nu vreau să vă rănesc din nou. Dar am nevoie să vă spun adevărul. Nu am plecat doar pentru că m-am îndrăgostit de altcineva… Am fost laș. M-am speriat de responsabilitate, de viața noastră care devenise prea grea pentru mine. Am fugit.

— Și crezi că acum ești pregătit să fii tată? Sau soț? Ce vrei de la noi?

— Vreau doar o șansă să repar ce se mai poate repara. Să vă ajut, dacă mă lăsați. Să fiu prezent.

Am închis ușa pe jumătate, încercând să-mi adun gândurile. În ultimii ani, am construit totul singură: am terminat facultatea la seral, am obținut un post stabil la bibliotecă și am reușit să-i ofer Marei o copilărie cât de cât normală. Mama m-a ajutat mult, dar mereu mi-a reproșat că nu am știut să-mi țin bărbatul acasă.

— Ana, cine e la ușă? s-a auzit vocea mamei din bucătărie.

— Nimeni, mamă! am răspuns repede.

Doru a ridicat ochii umezi spre mine. — Te rog… doar cinci minute.

L-am lăsat să intre. S-a așezat stingher pe marginea canapelei, privind în jur ca un musafir nepoftit. Camera era plină de fotografii cu Mara: la serbarea de la școală, la mare, cu mine în brațe.

— Ai făcut o treabă minunată cu ea… E atât de frumoasă și de deșteaptă.

— Nu datorită ție, am replicat rece.

A tăcut o vreme, apoi a început să povestească despre viața lui după ce a plecat: cum relația cu cealaltă femeie s-a destrămat rapid, cum s-a afundat în datorii și depresie, cum a încercat să se regăsească muncind prin străinătate pe șantiere din Italia și Spania.

— Am vrut să mă întorc de atâtea ori… dar mi-a fost rușine. Mi-era teamă că nu mă vei ierta niciodată.

— Poate că nu te voi ierta nici acum.

A dat din cap încet. — Înțeleg. Dar vreau măcar să încerc.

În seara aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Mara: oare ar trebui să-i spun că tatăl ei s-a întors? Oare ar trebui să-i dau șansa să-l cunoască din nou? Sau ar fi mai bine să-l țin departe de viața noastră?

A doua zi dimineață, Mara s-a întors de la prietena ei și m-a găsit abătută la bucătărie.

— Ce s-a întâmplat, mama?

Am ezitat o clipă, apoi i-am spus adevărul. Chipul ei s-a luminat și s-a întunecat în același timp.

— Vreau să-l văd… dar mi-e frică. Dacă pleacă iar?

Am strâns-o în brațe și i-am promis că nu vom face nimic fără acordul ei.

În zilele următoare, Doru a încercat timid să se apropie de noi: a venit cu flori pentru mine și cu o carte pentru Mara; a reparat robinetul din baie care curgea de luni bune; a stat ore întregi povestind cu Mara despre copilăria lui.

Mama însă nu l-a iertat nici ea: — Oamenii nu se schimbă peste noapte! Ai grijă să nu vă rănească iar!

Vecinii au început să bârfească: „Uite-l pe Doru! S-a întors cu coada între picioare!” Prietenele mele m-au sfătuit să fiu atentă: „Nu-l lăsa să profite de tine!” Dar inima mea era împărțită între furie și speranță.

Într-o seară, după ce Mara s-a culcat, Doru mi-a spus:

— Ana, știu că nu pot șterge trecutul. Dar vreau să-ți fiu alături acum. Poate nu ca soț… dar ca prieten. Lasă-mă măcar să încerc.

L-am privit îndelung. Nu știam dacă pot avea din nou încredere în el sau dacă ar trebui să-mi apăr liniștea cu orice preț.

Acum vă întreb pe voi: Ce ați face în locul meu? Merită cineva o a doua șansă după atâția ani? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?