După divorț am rămas fără casă, dar acum îmi construiesc propria viață – și mă tem că noul meu iubit nu mă va înțelege

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea lui Vlad răsuna prin apartamentul nostru mic, ca un ecou al tuturor certurilor din ultimii trei ani. Mă uitam la el, cu ochii goi, încercând să-mi amintesc de băiatul timid pe care îl cunoscusem la liceu, cel care-mi scria poezii pe bilețele și mă ținea de mână la filmele de la cinematograful din centru. Dar Vlad nu mai era același. Și nici eu.

Ultimii ani au fost un coșmar. După zece ani de căsnicie, dintre care șapte au fost fericiți, totul s-a destrămat. Vlad a început să vină târziu acasă, să fie mereu nervos, să mă acuze că nu fac destul, că nu sunt destul. Am încercat să salvez ce se mai putea salva: am mers la terapie de cuplu, am vorbit cu părinții lui, cu ai mei, am plâns nopți întregi. Dar nimic nu a funcționat. Într-o zi, Vlad mi-a spus că vrea divorțul. Și nu doar atât: voia și apartamentul. Era pe numele lui, cumpărat cu banii părinților lui înainte să ne căsătorim. Eu rămâneam cu hainele și amintirile.

Am plecat într-o seară ploioasă, cu două valize și o cutie cu fotografii. Am dormit la prietena mea cea mai bună, Irina, pe canapea. M-am simțit ca un copil pierdut într-un oraș străin. Nu aveam unde să mă duc, nu aveam bani suficienți să-mi închiriez ceva decent. Mama m-a sunat zilnic, dar nu voiam să mă întorc în satul natal. Simțeam că dacă fac asta, tot ce am construit până atunci a fost degeaba.

Primele luni după divorț au fost cele mai grele. Mergeam la serviciu ca un robot – sunt contabilă la o firmă mică din București – și încercam să nu plâng la birou. Colegii mă priveau cu milă și încercau să mă invite la cafea sau la film, dar eu refuzam mereu. Nu voiam să vorbesc cu nimeni despre ce simt. Seara, când ajungeam acasă la Irina, mă uitam pe OLX la anunțuri de chirii și case de vânzare. Visam să am din nou un loc al meu.

După aproape un an, am reușit să strâng bani pentru un avans la o garsonieră mică la periferie. Nu era mult – două camere înghesuite, cu mobilă veche și pereți scorojiți – dar era a mea. Am plâns când am primit cheile. Am stat pe podeaua rece și am privit tavanul crăpat, simțind pentru prima dată după mult timp că pot respira.

Dar liniștea nu a durat mult. La scurt timp după ce m-am mutat, l-am cunoscut pe Radu. Era fratele unei colege de serviciu și ne-am întâlnit întâmplător la ziua ei de naștere. Radu era diferit de Vlad: blând, atent, cu un zâmbet cald care îmi dădea curaj să vorbesc despre mine. M-a invitat la cafea și am acceptat fără să mă gândesc prea mult.

Primele luni au fost ca o gură de aer proaspăt. Radu m-a ajutat să zugrăvesc garsoniera, să montez mobila nouă de la IKEA (deși ne-am certat zdravăn când nu găseam șuruburile potrivite), să plantez flori pe balcon. Încet-încet, am început să cred că pot fi fericită din nou.

Dar frica nu dispăruse. În fiecare seară când Radu întârzia sau nu răspundea imediat la mesaje, inima mea bătea nebunește. Mă întrebam dacă nu cumva se va schimba și el, dacă nu cumva voi ajunge iar singură și fără nimic. Odată l-am întrebat direct:

— Radu, tu chiar crezi că putem construi ceva împreună? Sau doar te joci cu mine?

A rămas tăcut câteva secunde, apoi mi-a luat mâna:

— Sorina, nu știu ce va fi peste cinci ani sau zece. Dar știu că vreau să fiu aici acum. Și vreau să te ajut să-ți construiești casa aia despre care tot vorbești.

Casa… Da, visul meu cel mare era să am o casă adevărată, cu grădină și pomi fructiferi, undeva la marginea orașului. Am început timid să caut terenuri ieftine prin Ilfov și să fac planuri pe hârtie. Radu m-a încurajat mereu:

— Hai să mergem sâmbătă să vedem terenul ăla din Bragadiru! Poate e ce-ți dorești.

Am mers împreună prin noroaie și buruieni, visând cu ochii deschiși la o casă mică din lemn, cu ferestre mari și o terasă unde să beau cafeaua dimineața.

Dar pe măsură ce visul prindea contur, apăreau și temerile: dacă investesc tot ce am și iar pierd totul? Dacă Radu se răzgândește? Dacă familia lui nu mă acceptă? Mama lui Radu era rece cu mine – „O fată divorțată? Nu știu dacă e potrivit pentru tine…” îi spusese odată lui Radu când credea că nu aud.

Într-o seară ploioasă (parcă toate momentele importante din viața mea se petrec pe ploaie), Radu a venit la mine supărat:

— Mama zice că ar trebui să fiu atent… Că ai trecut prin multe și poate nu ești pregătită pentru o relație serioasă.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință:

— Și tu ce crezi?

— Eu cred că ești mai puternică decât oricine cunosc. Dar vreau să fii sigură că vrei asta cu adevărat.

Nu i-am răspuns atunci. Am plâns toată noaptea gândindu-mă dacă merit sau nu o nouă șansă.

Acum sunt aici: cu planurile casei pe masă, cu emoții în stomac și cu inima încă frântă pe alocuri. Nu știu dacă voi reuși să construiesc tot ce visez sau dacă voi avea curajul să-l las pe Radu aproape de mine până la capăt.

Oare câți dintre noi au avut curajul să o ia de la capăt după ce au pierdut totul? Oare chiar merităm o a doua șansă sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli?