După divorțul fiului meu, am pierdut-o pe nora mea: Cum am ajuns să fiu o străină pentru cea pe care o consideram fiica mea

— Nu pot să cred că s-a ajuns aici, Vlad! — vocea mea tremura, iar mâinile mi se agățau de marginea mesei din bucătărie, ca și cum aș fi încercat să mă țin de ceva concret, să nu mă prăbușesc sub greutatea veștii. Vlad, fiul meu, stătea în fața mea, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. Nu-l mai văzusem așa de când era copil și căzuse cu bicicleta, dar acum rana era mult mai adâncă.

— Mamă, nu mai merge. Ne-am certat prea mult, nu mai suntem fericiți. Ana… Ana vrea să divorțăm, a spus că nu mai poate — vocea lui era stinsă, ca un ecou într-o casă goală.

Ana. Numele ei mi-a străpuns inima ca un cuțit. De când a apărut în viața lui Vlad, am simțit că e altfel decât celelalte fete pe care le adusese acasă. Avea un zâmbet cald, ochi luminoși și o blândețe care mă cucerise din prima clipă. La început, am fost precaută — orice mamă vrea ce e mai bun pentru copilul ei, iar eu nu făceam excepție. Dar Ana m-a câștigat încet, cu răbdare și sinceritate. Îmi aducea flori de câmp când venea la noi, mă ajuta la gătit și, uneori, stăteam la povești până târziu, ca două prietene vechi. O iubeam ca pe fiica pe care nu am avut-o niciodată.

Când s-au căsătorit, am simțit că familia noastră e completă. Chiar dacă nu aveau copii, casa era plină de râsete, de miros de cafea proaspătă și de planuri pentru viitor. Dar, în ultimul an, ceva s-a schimbat. Vlad venea tot mai rar pe la mine, iar Ana părea mereu obosită, cu privirea pierdută. Încercam să nu mă bag, să nu fiu mama aceea care se amestecă în viața copiilor, dar simțeam că ceva nu e în regulă.

— Mamă, te rog, nu încerca să o suni. Ana are nevoie de timp. Și eu la fel — a spus Vlad, ridicându-se brusc de la masă. Am rămas singură, cu o ceașcă de ceai rece și cu inima frântă.

Zilele au trecut greu. Mă uitam la telefon, sperând să primesc un mesaj de la Ana. Îmi imaginam că poate, într-o zi, va apărea la ușă cu ochii în lacrimi, că vom sta de vorbă ca altădată. Dar nu s-a întâmplat. Am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns. I-am scris un mesaj simplu: „Ana, îmi e dor de tine. Dacă ai nevoie de ceva, sunt aici.” Niciun răspuns.

Am început să mă întreb dacă am greșit cu ceva. Poate am fost prea prezentă, poate am spus ceva ce nu trebuia. Mi-am amintit de o discuție pe care am avut-o cu ea, cu câteva luni înainte de divorț. Era într-o seară, după ce Vlad plecase la serviciu. Ana stătea la masă, jucându-se absentă cu lingurița în ceașca de ceai.

— Ana, ești bine? — am întrebat-o, încercând să nu par prea insistentă.

— Da, doar că… uneori simt că nu mă potrivesc aici. Că nu sunt destul de bună pentru Vlad, pentru familia voastră — a spus ea, cu voce joasă.

— Nu spune asta! Ești ca o fiică pentru mine. Vlad te iubește, iar noi te iubim la fel. Dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi, te rog — am încercat să o liniștesc, dar privirea ei a rămas tristă.

Acum, cu fiecare zi care trecea, simțeam că pierd nu doar o noră, ci o parte din mine. Prietenele mele mă întrebau de Ana, iar eu nu știam ce să le răspund. „Nu mai ținem legătura”, spuneam, și simțeam cum mă strânge inima de fiecare dată.

Într-o duminică, am văzut-o pe Ana la supermarket. Era cu o prietenă, râdea, dar când m-a văzut, zâmbetul i s-a șters de pe față. Am vrut să mă apropii, să o îmbrățișez, dar ea a făcut un pas înapoi.

— Bună, Ana… — am spus, încercând să-mi ascund emoția.

— Bună ziua, doamnă Maria — mi-a răspuns, cu o politețe rece, de parcă eram o străină. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ana, te rog… putem să vorbim? Mi-e dor de tine, de discuțiile noastre… — am încercat, dar ea a dat din cap și a plecat grăbită, fără să se uite înapoi.

Am rămas în mijlocul magazinului, cu ochii în lacrimi, simțindu-mă mai singură ca niciodată. Oamenii treceau pe lângă mine, dar pentru mine timpul se oprise. M-am întrebat atunci dacă, după un divorț, legăturile de suflet se rup la fel de ușor ca cele de hârtie. Dacă dragostea pe care am simțit-o pentru Ana a fost doar o iluzie, sau dacă, poate, ea suferă la fel de mult ca mine, dar nu știe cum să se apropie.

Vlad nu vorbește despre Ana. Își vede de viață, încearcă să meargă mai departe, dar eu simt că am pierdut nu doar o noră, ci și o prietenă, o fiică. Mă uit la fotografiile de la nuntă, la amintirile noastre, și mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Poate dacă aș fi fost mai atentă la semne, dacă aș fi vorbit mai mult cu ea, dacă aș fi încercat să o ajut mai mult…

Acum, casa mea e mai goală. Mă trezesc dimineața și mă gândesc la Ana, la râsul ei, la serile în care povesteam despre orice. Îmi lipsește. Și nu știu dacă vreodată vom mai putea fi aproape, dacă va mai exista o punte între noi.

Oare, după un divorț, e firesc să devii o străină pentru cineva pe care l-ai iubit ca pe propriul copil? Sau ar trebui să lupt mai mult pentru legătura noastră, chiar dacă totul pare pierdut? Ați trecut vreodată prin așa ceva? Cum ați reușit să mergeți mai departe?