După nuntă am înțeles că soacra mea conduce totul: Cum am ajuns să-mi pierd vocea într-o familie străină

— Nu pune sare în ciorbă, Irina, Ilie nu suportă! a tunat vocea doamnei Viorica din pragul bucătăriei, cu ochii ei mici și tăioși fixați pe mâna mea care tremura deasupra oalei. M-am oprit brusc, ca un copil prins cu mâța-n sac. Ilie stătea la masă, cu privirea în telefon, fără să ridice ochii spre mine. Nu a zis nimic, nici atunci, nici mai târziu. Așa era mereu: tăcut, absent, lăsând-o pe mama lui să conducă totul.

Când m-am măritat cu Ilie, credeam că dragostea noastră va fi suficientă să trecem peste orice. Ne cunoscuserăm la facultate, la Iași, și visam să avem un colț al nostru, să ne construim viața împreună. Aveam un apartament mic moștenit de la bunica mea, dar doamna Viorica a insistat să ne mutăm la ea „măcar până vă puneți pe picioare”. Ilie a fost de acord fără să clipească. „E mai bine așa, Irina, mama știe ce face”, mi-a spus el într-o seară, când încercam să-i explic cât de mult țin la independența mea.

Primele luni au fost un șir nesfârșit de compromisuri. Micul dejun se servea la ora șapte fix, indiferent dacă eu aveam sau nu noapte albă la muncă. În fiecare duminică mergeam la biserică împreună, iar apoi luam masa cu rudele lui Ilie. Orice încercare de a schimba ceva era întâmpinată cu replici tăioase:

— Așa se face la noi în casă! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Ilie nu intervenea niciodată. Când îi spuneam că mă simt sufocată, îmi răspundea:

— Las-o pe mama, așa e ea… Nu vrea decât binele nostru.

Dar binele nostru era doar binele ei. Am început să mă simt ca o străină în propria viață. Prietenele mele mă întrebau de ce nu ne mutăm la apartamentul meu. Le mințeam că e mai comod așa, că economisim bani pentru viitor. În realitate, nu aveam curajul să-l confrunt pe Ilie sau pe mama lui.

Într-o seară de toamnă, după o ceartă aprinsă cu Viorica pentru că am îndrăznit să cumpăr alt tip de detergent decât cel folosit de ea de 30 de ani, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Ilie a venit după mine și mi-a spus doar atât:

— Nu te mai supăra pentru nimicuri.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Nu era nimic pentru el. Pentru mine era totul: fiecare decizie mică sau mare îmi era luată din mână.

A trecut un an și jumătate așa. Între timp, am rămas însărcinată. Am sperat că venirea unui copil va schimba ceva. Dar s-a întâmplat exact invers: controlul doamnei Viorica a devenit și mai sufocant.

— Nu ai voie să ridici nimic greu! Nu mânca ciocolată! Nu ieși afară dacă plouă! — îmi dicta zilnic.

Ilie? El doar dădea din cap aprobator sau tăcea. Când i-am spus că vreau să nasc la o clinică privată și nu la spitalul unde lucra cumnata lui (sora lui Ilie), s-a supărat:

— De ce vrei să faci totul pe dos? Mama zice că e mai bine acolo!

Într-o noapte m-am trezit plângând în hohote lângă el. I-am spus că nu mai pot, că simt că nu mai exist ca om. M-a luat în brațe mecanic și mi-a șoptit:

— O să fie bine…

Dar nu era bine. După ce s-a născut fetița noastră, Ana-Maria, lucrurile au devenit insuportabile. Doamna Viorica a preluat complet controlul: ea decidea când și cât mănâncă copilul, cum se îmbracă, când doarme. Eu eram doar o umbră care alerga între bucătărie și camera copilului.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun lui Ilie:

— Eu nu mai pot trăi așa! Ori ne mutăm la apartamentul meu, ori plec singură cu Ana-Maria!

A rămas mut câteva secunde, apoi a ieșit din cameră fără să spună nimic. Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am împachetat câteva haine pentru mine și fetiță și am dormit cu bagajele lângă pat.

Dimineața, doamna Viorica a intrat peste mine:

— Unde crezi că pleci? Aici e casa ta! Nu-ți bați joc de băiatul meu!

Ilie stătea în spatele ei, cu ochii în pământ.

— Ilie, spune-i tu! i-am cerut disperată.

El a ridicat privirea spre mine și a spus încet:

— Mama are dreptate… Nu putem pleca.

Atunci am știut că nu mai am ce salva. Am luat copilul și am plecat la apartamentul meu. Primele zile au fost un haos: plângeam mereu, mă simțeam vinovată și singură. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Ilie venea uneori să ne vadă, dar mereu grăbit, mereu cu ochii la telefon sau cu gândul la ce va zice mama lui dacă întârzie prea mult.

Acum sunt singură cu Ana-Maria și încerc să-mi reconstruiesc viața. Încerc să-mi găsesc vocea pierdută printre atâtea compromisuri făcute din iubire sau din frică.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte dintre noi ne pierdem identitatea pentru liniștea altora? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut?