„Emilia Nu Găsea Liniște Acasă: Criticile Constante ale Soțului o Făceau să se Simtă Inadecvată”

Emilia stătea în mașină câteva minute în plus înainte de a intra în casă. Știa ce o aștepta: fața iritată a lui Ion și inevitabila avalanșă de plângeri. A tras adânc aer în piept, încercând să-și adune energia pentru a face față unei alte seri de critici.

Ion fusese întotdeauna exigent, dar în ultima vreme, plângerile lui deveniseră neîncetate. Avea grijă de copii doar o zi pe săptămână, și chiar și atunci, era minim. Miercurea, Emilia începea munca la ora șapte, lăsându-i soțului sarcinile de dimineață. El trebuia doar să trezească băieții, să le dea micul dejun și să-i ducă la școală. Totuși, în fiecare miercuri seara, se plângea cât de dificil fusese.

Când a intrat pe ușă, a fost întâmpinată de imaginea obișnuită: Ion stând pe canapea, arătând iritat. Băieții se jucau liniștiți în camera lor, simțind tensiunea din aer.

„Ești întârziată,” a spus Ion fără să ridice privirea de la telefon.

„A trebuit să stau puțin mai mult la muncă,” a răspuns Emilia, încercând să-și păstreze calmul.

„Bineînțeles că ai avut,” a murmurat el. „Întotdeauna ai o scuză.”

Emilia a simțit un val familiar de vinovăție și frustrare. Muncea din greu pentru a-și întreține familia, dar niciodată nu părea suficient pentru Ion. O critica constant pentru că nu era o soție sau o mamă suficient de bună.

Cina a fost o afacere tensionată. Ion abia vorbea, iar când o făcea, era pentru a se plânge de ceva ce Emilia făcuse sau nu făcuse. Băieții au mâncat repede și în liniște, dornici să scape de atmosfera incomodă.

După cină, Emilia i-a ajutat pe băieți cu temele lor în timp ce Ion s-a retras în biroul său. Încerca să se concentreze pe sarcina de față, dar mintea îi fugea mereu la cuvintele lui Ion. Se simțea ca și cum ar eșua în fiecare aspect al vieții sale.

Odată ce băieții au fost în pat, Emilia s-a așezat pe canapea, simțindu-se complet epuizată. Voia să se relaxeze și să se destindă, dar știa că era doar o chestiune de timp până când Ion va ieși și va începe o altă ceartă.

Sigur că da, câteva minute mai târziu, Ion a ieșit din biroul său. Stătea în fața ei, cu brațele încrucișate, privindu-o cu un amestec de frustrare și dezamăgire.

„Trebuie să vorbim,” a spus el.

Emilia a dat din cap, pregătindu-se pentru ce urma.

„Nu mai pot continua așa,” a început Ion. „Nu ești niciodată aici. Casa este mereu un haos. Băieții te întreabă mereu. Simt că fac totul singur.”

Emilia a simțit cum îi dau lacrimile. „Fac tot ce pot,” a spus ea încet. „Muncesc ore lungi pentru a ne întreține. Încerc să fiu aici cât de mult pot.”

„Nu este suficient,” a izbucnit Ion. „Trebuie să faci mai bine.”

Emilia nu știa ce altceva să spună. Se simțea ca și cum s-ar îneca într-o mare de așteptări și critici. Oricât de mult ar fi încercat, nu era niciodată suficient pentru Ion.

Ceartea a continuat până târziu în noapte. Când în sfârșit s-au dus la culcare, Emilia se simțea complet epuizată. A stat trează ore întregi, uitându-se la tavan, întrebându-se cât timp va mai putea continua așa.

Dimineața, Emilia s-a trezit devreme pentru a-i pregăti pe băieți pentru școală. S-a mișcat mecanic prin rutina ei, simțindu-se amorțită și detașată. Când i-a sărutat pe băieți la revedere și i-a privit intrând în clădirea școlii, a simțit un sentiment profund de tristețe.

Știa că nu putea continua așa pentru totdeauna. Ceva trebuia să se schimbe. Dar pentru moment, tot ce putea face era să ia lucrurile zi cu zi.