Euforia care s-a transformat în încercare: Povestea mea cu fiul meu, Rareș

— Rareș, te rog, nu mai plânge! am șoptit printre dinți, încercând să-mi păstrez calmul în timp ce țineam în brațe un bebeluș roșu la față, care urla de parcă lumea se sfârșea. Maria, soția mea, stătea pe marginea patului cu ochii umflați de oboseală și frustrare. Era a treia noapte la rând când Rareș nu dormea mai mult de o oră legată.

— Dă-mi-l mie, Vlad, că poate se liniștește la mine, a spus Maria cu voce stinsă.

I-am întins copilul și m-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. Mâinile îmi tremurau. Mă uitam la ceas: 3:47 dimineața. În câteva ore trebuia să fiu la birou. De când s-a născut Rareș, viața noastră s-a transformat într-o succesiune de zile gri și nopți albe. Nu mai știam când am râs ultima dată cu adevărat.

Când Maria mi-a spus că e însărcinată, am simțit că plutesc. Aveam aproape patruzeci de ani, o slujbă stabilă la o firmă de IT din București și o casă moștenită de la bunici în Pantelimon. Credeam că sunt pregătit pentru orice. Dar nimic nu m-a pregătit pentru sentimentul copleșitor de neputință care m-a lovit după naștere.

— Vlad, nu mai pot! a izbucnit Maria într-o seară, după ce Rareș a plâns două ore fără oprire. — De ce nu mă ajuți mai mult? Parcă nici nu-ți pasă!

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Încercam să ajut cât puteam, dar orice făceam părea greșit. Când îi dădeam biberonul, Maria spunea că nu-l țin corect. Când schimbam scutecul, mă corecta la fiecare mișcare.

— Nu vezi că nu-i place așa? Lasă-mă pe mine!

Într-o zi, după o ceartă aprinsă, am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos până la lacul din apropiere și m-am așezat pe o bancă. M-am uitat la apă și am început să plâng. Nu eram genul care să-și arate emoțiile, dar atunci am simțit că mă prăbușesc sub greutatea așteptărilor.

Tata îmi spunea mereu: „Bărbatul trebuie să fie stâlpul casei.” Dar eu mă simțeam ca un stâlp crăpat, gata să se dărâme la prima adiere.

Într-o seară, după ce l-am adormit cu greu pe Rareș, am găsit-o pe Maria plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Maria… pot să intru?

— Lasă-mă în pace! Nu vezi că nu mai pot?

Am intrat oricum și am îmbrățișat-o. Am plâns amândoi fără să spunem nimic. În acea tăcere am înțeles cât de singuri ne simțeam fiecare în lupta asta.

Mama mea venea uneori să ne ajute, dar mai mult ne certa decât ne sprijinea.

— Pe vremea mea nu era atâta tevatură! Voi, tinerii din ziua de azi, vă plângeți din orice!

M-am enervat și i-am spus:

— Mamă, nu e chiar așa ușor cum crezi! Lumea s-a schimbat!

S-a supărat și a plecat trântind ușa. După aceea n-a mai venit o vreme.

La serviciu eram tot mai absent. Șeful meu, domnul Ionescu, m-a chemat într-o zi la el în birou.

— Vlad, ai probleme acasă? Te văd abătut…

Am dat din cap că nu, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

— Dacă ai nevoie de câteva zile libere, spune-mi. Familia e importantă.

Am apreciat gestul lui, dar mândria nu m-a lăsat să accept ajutorul.

Într-o noapte, după ce Rareș s-a liniștit pentru câteva ore, am stat cu Maria la masă și am vorbit deschis pentru prima dată după mult timp.

— Ți-e frică? m-a întrebat ea.

— Da… Mi-e frică să nu te pierd pe tine. Mi-e frică să nu fiu un tată bun pentru Rareș.

Maria a oftat și mi-a strâns mâna.

— Și mie mi-e frică. Dar suntem împreună în asta.

Am început să mergem la consiliere de cuplu la recomandarea unei prietene. La început mi s-a părut rușinos — ce vor zice vecinii dacă află? Dar după câteva ședințe am simțit că respir din nou. Am învățat să comunicăm fără să ne rănim reciproc.

Încet-încet, Rareș a început să doarmă mai bine. Noi am început să râdem din nou. Dar rănile rămase erau adânci.

Într-o zi, mama a venit cu o tavă de sarmale și m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am simțit că mă iartă pentru tot ce i-am spus.

Acum Rareș are doi ani și aleargă prin curte râzând cu gura până la urechi. Eu și Maria încă avem zile grele, dar știm că putem trece peste orice împreună.

Mă uit uneori la el și mă întreb: oare va ști vreodată cât de greu ne-a fost la început? Oare va înțelege vreodată cât de mult l-am iubit chiar și atunci când eram frânți?

Poate că adevărata forță nu stă în a nu te prăbuși niciodată, ci în a te ridica iar și iar pentru cei pe care îi iubești. Voi ce credeți? Ați trecut prin astfel de momente? Cum le-ați depășit?