Exclusă de la nunta fiicei vitrege: Am fost vreodată cu adevărat parte din această familie?

— Nu cred că ar trebui să vii la nuntă, Caterina. Nu e locul tău acolo.

Cuvintele Anei, fiica vitregă pe care am crescut-o de la șapte ani, mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros. Era seară, cu două zile înainte de nuntă, și stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Ana, nu înțeleg… Am fost lângă tine mereu. De ce nu pot să fiu acolo?

S-a uitat la mine cu ochii ei verzi, reci ca o dimineață de iarnă. — E ziua mea. Vreau să fie doar familia mea adevărată. Mama mea, tata… Tu ai fost mereu doar soția tatei.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am crescut-o pe Ana după ce mama ei a murit într-un accident de mașină. Avea șapte ani și plângea nopți întregi, iar eu îi țineam capul în poală și îi spuneam povești despre curaj și speranță. Am învățat-o să meargă pe bicicletă, am stat cu ea la spital când a avut varicelă, i-am făcut pachețel pentru școală și am stat trează cu ea când a avut primul ei coșmar despre moartea mamei.

Dar niciodată nu m-a strigat „mamă”. Mereu „Caterina”.

— Ana, eu te iubesc ca pe copilul meu. Nu pot să cred că mă lași pe dinafară tocmai azi…

— Nu vreau să stric atmosfera. Mama mea adevărată nu mai e aici, dar tu nu poți să-i iei locul. Te rog să înțelegi.

A ieșit din bucătărie fără să se uite înapoi. Am rămas singură, cu ochii în lacrimi și cu inima zdrobită. Soțul meu, Mihai, a venit târziu acasă și m-a găsit plângând.

— Ce s-a întâmplat?

I-am spus totul printre sughițuri. Mihai a oftat adânc și s-a așezat lângă mine.

— Știi cum e Ana… E încă rănită după tot ce s-a întâmplat cu mama ei. Poate că nu e momentul să forțezi lucrurile.

— Mihai, eu am fost aici când tu erai la muncă până târziu, când Ana avea febră sau când avea nevoie de cineva la serbarea de la școală. Eu am fost aici! De ce nu vede nimeni asta?

Mihai a tăcut. Apoi a spus încet:

— Poate că nici eu nu am știut să te apăr destul…

A doua zi am încercat să vorbesc din nou cu Ana. Am bătut la ușa camerei ei, dar mi-a răspuns scurt:

— Te rog să mă lași în pace.

Am plecat la serviciu cu sufletul greu. La birou, colega mea, Irina, m-a întrebat de ce sunt abătută.

— Fiica mea vitregă se mărită și nu vrea să vin la nuntă.

Irina m-a privit lung.

— Știi… și eu am avut o mamă vitregă. Ani de zile am urât-o pentru că nu era mama mea adevărată. Dar după ce am crescut, mi-am dat seama cât de mult a făcut pentru mine. Poate Ana va înțelege mai târziu.

Am zâmbit amar. Dar dacă nu va înțelege niciodată? Dacă toată dragostea mea a fost în zadar?

În ziua nunții am rămas singură acasă. Am privit pe fereastră cum lumea se grăbea spre biserică, cu flori și rochii elegante. Am văzut-o pe Ana urcând în mașină, radiantă, iar Mihai lângă ea, mândru și emoționat. Niciunul nu s-a uitat spre fereastra unde stăteam eu.

Am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă ar fi trebuit să fiu mai distantă sau poate mai autoritară. Poate că dragostea mea a fost prea tăcută, prea discretă pentru a fi văzută.

Seara târziu, Mihai s-a întors acasă. Era obosit și tăcut.

— Cum a fost? am întrebat încet.

— Frumos… Ana a fost fericită. Dar… cred că i-a lipsit ceva.

L-am privit lung.

— Știi ce-i trist? Că eu nu mai știu cine sunt în familia asta. Sunt doar o umbră care gătește și spală rufe? Sau chiar am contat vreodată?

Mihai a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Pentru mine contezi. Și cred că într-o zi va conta și pentru Ana.

Dar rana era deja prea adâncă. În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele când am pus nevoile Anei înaintea celor proprii, la toate sacrificiile mici și mari pe care le-am făcut fără să cer nimic în schimb.

A doua zi am găsit pe masă un bilet de la Ana: „Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Poate într-o zi o să pot să-ți spun asta față în față.”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile au fost altfel — un amestec de durere și speranță.

Acum mă întreb: oare cât valorează dragostea nerostită? Oare familia se construiește doar din sânge sau din tot ce dăm fără să primim nimic înapoi? Voi ce credeți — putem fi parte dintr-o familie chiar dacă nu suntem recunoscuți ca atare?