Fericirea mea sau sacrificiul pentru familie? Povestea Anei între datorie și visuri

— Ana, iar ai uitat să plătești factura la gaze!
Glasul mamei răsună din bucătărie, tăios, ca o lamă rece. Mă opresc în prag, cu geanta pe umăr, încă îmbrăcată în hainele de birou. E trecut de ora opt seara și abia am ajuns acasă după o zi infernală la bancă.
— N-am uitat, mamă, doar că nu am avut bani să plătesc totul odată. O să rezolv mâine, promit.
— Mereu promiți, oftează ea, trântind oala pe aragaz. Dacă nu eram eu să am grijă de casă, cine știe unde ajungeați!
Simt cum mi se strânge stomacul. Nu-i spun că salariul meu abia ajunge pentru ratele la apartament, mâncare și medicamentele ei. Nu-i spun nici că azi am primit un avertisment de la șef pentru că am întârziat din nou, alergând să-i duc surorii mele, Roxana, niște acte la facultate.
Roxana e cu trei ani mai mare ca mine, dar încă locuiește cu noi. Nu a lucrat niciodată, deși a terminat două facultăți. Stă toată ziua pe telefon sau la cafele cu prietenele. Când îi spun că ar trebui să-și caute un job, ridică din umeri:
— De ce să mă chinui? Tu oricum câștigi destul pentru toate.
Mă doare indiferența ei, dar nu mai am putere să mă cert.
Singura rază de lumină din viața mea e Vlad. L-am cunoscut la o conferință bancară acum doi ani. E calm, ambițios și mă face să râd chiar și când simt că mă prăbușesc. Ne-am mutat împreună anul trecut, dar după câteva luni mama s-a îmbolnăvit și am fost nevoită să mă întorc acasă. Vlad a înțeles la început, dar răbdarea lui începe să se subțieze.
— Ana, cât timp crezi că poți trăi așa? mă întreabă el într-o seară, când vin obosită la el cu două sacoșe de cumpărături pentru familie.
— Nu pot să-i las singure, Vlad. Mama nu se descurcă fără mine, iar Roxana…
— Roxana nu vrea să se descurce! Tu nu vezi că te folosește? Ai 30 de ani și trăiești ca o adolescentă care trebuie să dea raportul acasă!
Îl privesc neputincioasă. Are dreptate și totuși…
— Dacă plec, ce se va întâmpla cu ele?
— Poate vor fi forțate să se maturizeze. Sau poate nu. Dar tu? Tu când ai de gând să trăiești pentru tine?
Nu am răspuns.
Într-o duminică dimineață, mama face o criză de nervi pentru că nu găsește cafeaua preferată.
— Numai eu trebuie să mă ocup de toate! urlă ea.
— Mamă, am venit târziu aseară de la muncă…
— Nu mă interesează! Dacă nu-ți convine, poți pleca!
Roxana râde din camera ei:
— Da, Ana, du-te la Vlad! Lasă-ne pe noi aici!
Mă uit la ele și simt cum ceva se rupe în mine. M-am sacrificat ani de zile pentru ele și tot ce primesc e reproș după reproș.
În acea seară, Vlad mă ia în brațe și-mi șoptește:
— Ana, hai să plecăm împreună undeva. Să-ți iei o pauză.
Îmi vine să plâng.
— Nu pot…
— Ba poți! Doar că nu vrei să recunoști că meriți mai mult.
A doua zi primesc un telefon de la bancă: postul meu va fi restructurat peste două luni. Mă prăbușesc pe pat și plâng în hohote. Ce voi face acum? Cum voi plăti facturile? Cum le voi întreține pe mama și Roxana?
Când le spun vestea, reacția lor mă șochează.
— Nu-i nimic, găsești tu altceva! spune mama fără să clipească.
— Poate Vlad te ajută cu bani între timp! adaugă Roxana.
Atunci realizez: pentru ele nu contează cât sufăr sau cât muncesc. Contează doar să le fie lor bine.
În acea noapte îi scriu lui Vlad un mesaj: „Vreau să încerc să trăiesc pentru noi.”
A doua zi îmi fac bagajul și plec la el. Mama mă sună furioasă:
— Cum poți să ne lași baltă?
— Mamă, am nevoie de timp pentru mine. Nu pot fi mereu salvatorul vostru.
Roxana îmi trimite un mesaj rece: „Sper să-ți fie bine fără noi.”
Primele zile sunt grele. Mă simt vinovată, egoistă, dar și ușurată. Vlad mă susține necondiționat.
După o lună primesc un job nou la o firmă mică de consultanță financiară. Încep să zâmbesc din nou.
Mama și Roxana nu-mi mai vorbesc decât rar și doar ca să-mi ceară ajutor financiar. De fiecare dată refuz politicos.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă sunt o fiică și o soră rea. Dar apoi mă gândesc: oare cât timp trebuie să-ți sacrifici fericirea pentru cei care nu vor să lupte niciodată pentru a lor?
Poate că adevărata datorie față de familie e să le arătăm că fiecare trebuie să-și poarte singur crucea.
Voi ce ați fi făcut în locul meu? E egoism sau curaj să alegi propria fericire?