Fiecare weekend cu socrii: Prizonieră în propria casă

— Irina, ai uitat să pui sare în ciorbă! Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, răsună din bucătărie ca un clopot spart, iar eu simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. E sâmbătă dimineața, ora 10, și deja sunt la a treia observație. Mă uit la Vlad, soțul meu, care stă pe canapea cu tatăl lui, domnul Ion, discutând despre politică la televizor. Niciunul nu se sinchisește de mine sau de privirea tăioasă a mamei lui.

— Îmi pare rău, adaug acum, spun încet, încercând să-mi ascund tremurul din voce. Mă simt ca o fetiță prinsă cu tema nefăcută, deși sunt în propria mea casă.

Mariana oftează teatral și începe să amestece ea însăși în oală. — Dacă nu știi să gătești cum trebuie, mai bine mă ocup eu. La noi în familie nu s-a mâncat niciodată ciorbă nesărată.

Mă mușc de buze și mă întorc spre chiuvetă, spălând deja pentru a treia oară aceleași farfurii. În fiecare weekend e la fel: vin vineri seara și pleacă duminică după-amiază. Casa noastră devine terenul lor de joacă și eu, jucăria preferată. Mă simt invizibilă pentru Vlad, care nu vede sau nu vrea să vadă cât de mult mă doare această situație.

— Irina, adu-mi te rog cafeaua! strigă domnul Ion din sufragerie.

— Imediat! răspund mecanic, cu un zâmbet fals lipit pe față. Îmi amintesc cum visam la începutul căsniciei că vom avea weekenduri liniștite, doar noi doi, poate o plimbare prin parc sau un film văzut împreună. Acum, fiecare sfârșit de săptămână e o repetiție a aceluiași coșmar.

Într-o seară de sâmbătă, după ce am strâns masa și am spălat vasele, m-am așezat lângă Vlad pe canapea. El butona telefonul fără să mă privească.

— Vlad, putem vorbi puțin? am întrebat cu voce joasă.

— Da, ce s-a întâmplat? a răspuns fără să-și ridice ochii din ecran.

— Mă simt… obosită. Parcă nu mai e casa mea când vin ai tăi. Simt că nu contez decât ca gospodină…

A oftat și a dat din umeri. — Hai, Irina, sunt părinții mei. Vin și ei să ne vadă. Nu te mai stresa atâta.

— Dar nu vezi cum mă tratează? Nu mă ajută nimeni, doar eu fac totul…

— Așa e la noi în familie. Mama mereu a fost cu treburile casei. Nu te mai gândi la prostii.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când încercam să-i spun ce simt și mereu primeam același răspuns: „Așa e la noi”. Dar eu nu mai puteam.

Duminică dimineața m-am trezit devreme ca să pregătesc micul dejun. Mariana era deja în bucătărie.

— Ai pus laptele la fiert? m-a întrebat scurt.

— Da, l-am pus deja.

— Să nu-l lași să dea în foc ca data trecută!

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc. Am simțit lacrimile urcându-mi în gât. În timp ce aranjam masa, am auzit-o pe Mariana vorbind cu Vlad:

— Săraca fată, nu prea se descurcă… Dar ce să-i faci? Nu toate fetele sunt crescute ca lumea.

Vlad a râs scurt și a schimbat subiectul.

În acea clipă am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. M-am întrebat dacă viața mea va fi mereu așa: o succesiune de weekenduri în care sunt invitatul nedorit în propria casă.

Seara, după ce socrii au plecat, am încercat din nou să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot continua așa. Simt că mă pierd pe mine însămi. Nu vreau să fiu doar gospodina casei tale și a părinților tăi.

S-a uitat la mine mirat. — Ești prea sensibilă. Toate femeile fac asta. Uite la mama…

— Dar eu nu sunt mama ta! am izbucnit pentru prima dată cu adevărat furioasă. Eu sunt Irina! Și vreau să fiu respectată!

A rămas mut câteva secunde. — Bine… hai că vedem ce putem face…

Dar știam că nu va face nimic. A doua zi am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Roxana.

— Roxana, simt că nu mai pot. Parcă trăiesc într-un film prost… Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă ascultă…

— Irina, trebuie să pui piciorul în prag! Dacă tu nu te respecți, nici ei n-o vor face!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Am început să mă gândesc serios: oare chiar merit să fiu tratată așa? Oare chiar trebuie să accept ca tradițiile familiei lui Vlad să fie mai importante decât fericirea mea?

Următorul weekend am decis să fac ceva diferit. Când Mariana a început iar cu observațiile:

— Irina, iar ai uitat să… — Am întrerupt-o politicos dar ferm:

— Doamnă Mariana, vă rog frumos să-mi spuneți dacă doriți ceva anume la masă sau dacă vreți să gătiți dumneavoastră. Eu fac tot ce pot și cred că merit puțin respect în casa mea.

A rămas surprinsă câteva secunde. Vlad s-a uitat la mine ca la un extraterestru.

— Cum vorbești tu cu mama? a întrebat el uimit.

— Vorbesc ca o femeie care s-a săturat să fie invizibilă! Dacă nu vă place cum gătesc sau cum fac curat, puteți veni mai rar sau puteți ajuta!

A fost pentru prima dată când am simțit că am vocea mea. Mariana n-a mai spus nimic tot restul zilei. Vlad a fost tăcut și el.

Seara, după ce au plecat socrii, Vlad mi-a spus:

— Nu știu ce s-a întâmplat cu tine azi…

— M-am săturat să fiu doar gospodina casei tale! Vreau să fiu partenera ta! Vreau să fim o familie adevărată!

Nu știu dacă Vlad va înțelege vreodată cât de mult m-a durut indiferența lui sau cât de greu mi-a fost să-mi găsesc curajul de a spune ce simt. Dar știu că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi ia liniștea din propria casă.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Poate că e timpul să ne recâștigăm demnitatea și vocea.