Forțată să aleg: Cum l-am convins pe soțul meu să se îndepărteze de familia lui, înainte să ne distrugă viața

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să-i aud cum mă fac incapabil, cum îți spun ție că nu ești destul de bună pentru mine! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, scorojită pe alocuri de aburii anilor. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să-mi adun curajul. Era a treia oară în săptămâna asta când ne certam din cauza părinților lui.

Totul a început acum patru ani, când ne-am mutat împreună, într-un apartament modest din cartierul Militari. La început, am crezut că e normal ca părinții să fie implicați, să ne ajute, să ne sfătuiască. Dar la noi, sfaturile s-au transformat rapid în ordine, iar ajutorul în control. Soacra mea, Elena, venea aproape zilnic, aducând mâncare, dar și critici: „Nu gătești ca lumea, Maria, uite, așa se face ciorba!” sau „Vlad, tu nu vezi că te-ai schimbat de când ești cu ea? Nu mai ești băiatul meu!”

La început, Vlad încerca să le ia apărarea. „Așa sunt ei, nu te supăra, vor doar să ne fie bine.” Dar cu fiecare vizită, cu fiecare telefon în care îi spunea mamei lui tot ce făceam, simțeam cum mă sufoc. Într-o seară, după ce Elena a plecat trântind ușa, am izbucnit: „Vlad, nu mai pot! Ori suntem noi, ori familia ta! Nu vreau să trăiesc cu ei în casă, nu vreau să-mi spună cine sunt și ce să fac!”

El a tăcut mult timp, privind în gol. „Nu pot să-i las, Maria. Sunt părinții mei.”

Așa au trecut luni de zile, cu certuri, împăcări, lacrimi și promisiuni. Într-o zi, când am venit acasă de la serviciu, am găsit-o pe Elena în sufragerie, răscolind prin dulapuri. „Caut niște acte de-ale lui Vlad. Nu te supăra, dar nu prea ai grijă de lucruri.” Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. „Doamnă Elena, vă rog să nu mai intrați fără să ne anunțați!” Ea a ridicat din umeri, cu un zâmbet superior: „Asta e casa băiatului meu, nu a ta!”

În acea noapte, am plâns în baie, cu fața în prosop, să nu mă audă Vlad. Mă simțeam străină în propria casă, invadată, judecată, mereu insuficientă. I-am spus lui Vlad totul, iar el a încercat să mă liniștească, dar nu a avut curajul să-i spună mamei lui să stea departe. „Nu vreau să-i rănesc, Maria. Au făcut totul pentru mine.”

Apoi, a venit momentul care a schimbat totul. Am rămas însărcinată. Când am dat vestea, Elena a început să plângă de bucurie, dar bucuria s-a transformat rapid în control. „Eu o să vin să stau cu voi după ce naști, să te ajut. Nu te pricepi tu la copii, Maria, dar nu-i nimic, învățăm noi.” Simțeam că nu mai am aer. Vlad era prins la mijloc, încercând să împace pe toată lumea, dar nu reușea decât să mă rănească pe mine.

Când am născut-o pe Ilinca, Elena s-a mutat efectiv la noi, fără să ne întrebe. Îmi lua copilul din brațe, îmi spunea cum să o alăptez, ce să mănânc, când să dorm. Într-o noapte, am găsit-o pe Ilinca plângând, iar Elena dormea dusă pe canapea. Am luat copilul în brațe și am început să plâng, simțind că nu mai pot. În dimineața aceea, i-am spus lui Vlad: „Ori pleacă mama ta, ori plec eu cu Ilinca. Nu mai pot, Vlad. Nu mai pot să trăiesc așa.”

A fost pentru prima dată când l-am văzut pe Vlad cu adevărat speriat. S-a dus la mama lui și i-a spus, cu voce tremurată: „Mamă, trebuie să pleci. Maria are nevoie de liniște. Avem nevoie de spațiul nostru.” Elena a început să plângă, să țipe, să mă acuze că i-am furat băiatul, că sunt o scorpie care destramă familia. Vlad a rămas neclintit, dar după ce a plecat, l-am găsit plângând în baie.

Au urmat luni de tăcere. Părinții lui Vlad nu ne-au mai căutat, nu au venit la botez, nu au sunat de ziua Ilincăi. Vlad era tot mai retras, trist, iar eu mă simțeam vinovată. Îl vedeam cum se uită la pozele din copilărie, cum oftează când aude la radio melodii vechi. Într-o seară, mi-a spus: „Maria, știu că ai avut dreptate. Dar doare. Îmi lipsește familia, chiar dacă m-au rănit.”

Am încercat să-l încurajez, să-i spun că avem propria noastră familie acum, că Ilinca are nevoie de părinți liniștiți, nu de scandaluri și reproșuri. Dar uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus ceva ce nu se mai poate repara. Dacă nu cumva, în încercarea de a ne salva pe noi, l-am condamnat pe Vlad la o viață fără rădăcini.

Uneori, mă uit la Ilinca cum doarme și mă întreb: „Oare am făcut bine? Oare e mai importantă liniștea noastră decât legăturile de sânge? Sau am ales egoist, pentru că nu mai puteam duce povara unei familii care nu mă accepta?”

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi ales între liniștea voastră și familia partenerului?