Fosta lui găsește mereu o cale să ne strice liniștea: Îl implică mereu pe fiul lor

— Nu pot să cred că iar a sunat-o pe mama ta să-i spună că nu mă ocup de Rareș! am izbucnit, trântind telefonul pe masă. Vlad mă privea cu ochii lui obosiți, încercând să găsească o cale să mă liniștească, dar știam că nici el nu mai are putere. Era a treia oară săptămâna asta când Andreea, fosta lui soție, găsea un motiv să ne tulbure liniștea. De fiecare dată, Rareș era pretextul perfect: ba că nu și-a făcut temele, ba că nu a mâncat destul, ba că nu a fost dus la medic la timp.

Am știut de la început că Vlad are un trecut. Când l-am cunoscut, era deja separat, locuia singur într-o garsonieră modestă, iar divorțul era aproape finalizat. Nu am vrut să fiu niciodată „cealaltă femeie”, dar nici nu puteam să neg ce simțeam pentru el. Ne-am apropiat încet, cu pași mici, iar când mi-a spus despre Rareș, am simțit că trebuie să fiu sinceră cu mine: dacă vreau să fiu cu Vlad, trebuie să-l accept pe Rareș ca parte din viața noastră.

Primele luni au fost grele, dar frumoase. Rareș era un copil timid, cu ochi mari și curioși, care mă privea de parcă încerca să mă citească. Încercam să nu-i forțez limitele, să nu-i iau locul mamei lui, dar nici să nu fiu o străină. Îi pregăteam clătite dimineața, îi citeam povești seara, iar uneori, când Vlad lucra târziu, îi țineam de urât cu jocuri de lego. Încet-încet, Rareș a început să se deschidă, să-mi spună ce-l doare, ce-l bucură.

Dar Andreea nu a putut accepta niciodată că Vlad și-a refăcut viața. La început, mă ignora complet. Apoi, au început telefoanele. „Nu vreau ca fiul meu să stea cu străini”, „Nu ai niciun drept să te bagi în educația lui”, „Vlad, vezi că băiatul a venit acasă cu hainele murdare, ce fel de mamă ești tu, Irina?” — toate astea răsunau în casa noastră ca niște ecouri care nu se mai terminau.

Într-o seară, după ce Rareș a adormit, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea. „Știu că nu e ușor, Irina. Dar nu știu ce să mai fac. Orice aș încerca, Andreea găsește mereu ceva de reproșat.” L-am privit lung, încercând să-i citesc gândurile. „Nu e vorba doar despre tine, Vlad. E despre noi. Despre faptul că nu putem avea o zi liniștită fără să ne temem că va suna iar, că va inventa ceva.”

A doua zi, Andreea a venit neanunțată la școală, l-a luat pe Rareș și l-a dus direct la medic, fără să ne spună nimic. Când am aflat, am simțit cum mi se strânge stomacul de furie și neputință. Vlad a încercat să o sune, dar nu a răspuns. Seara, când Rareș a ajuns acasă, era tăcut și abătut. „Mami a zis că nu trebuie să stau prea mult cu tine, că nu e bine”, mi-a spus cu voce stinsă. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce vină avea copilul ăsta că părinții lui nu se mai înțeleg? Ce vină aveam eu că am încercat să aduc puțină liniște într-o viață deja prea complicată?

Au urmat luni de zile în care fiecare weekend era o luptă. Andreea găsea mereu motive să schimbe programul de vizită, să-l țină pe Rareș departe de noi, să-l facă să creadă că Vlad nu-l iubește destul sau că eu sunt motivul pentru care familia lor s-a destrămat. Am încercat să vorbesc cu ea, să-i explic că nu vreau să-i iau locul, că vreau doar să-i fie bine copilului. Dar m-a privit cu răceală și mi-a spus: „Nu ai niciun drept. Rareș e al meu. Tu nu ești nimic pentru el.”

Într-o zi, Rareș a venit acasă plângând. „Mami a zis că dacă o să te iubesc pe tine, o să se supere pe mine.” L-am luat în brațe și am plâns împreună. Vlad a venit acasă și ne-a găsit așa, îmbrățișați, cu ochii roșii de la atâtea lacrimi. „Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să lupt cu ea. Parcă orice fac, tot rău iese.”

Am început să ne certăm tot mai des. Vlad era prins între două lumi: datoria față de fiul lui și dorința de a avea o viață nouă, liniștită, cu mine. Eu mă simțeam mereu vinovată, de parcă prezența mea era o povară pentru toți. Prietenii mei mă întrebau de ce nu plec, de ce mă încăpățânez să rămân într-o relație atât de complicată. Dar nu puteam. Îl iubeam pe Vlad, îl iubeam pe Rareș, chiar dacă nu eram mama lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă nu cumva Andreea are dreptate: poate nu am niciun drept să fiu aici, poate nu am niciun drept să mă implic în viața lui Rareș. Dar apoi mi-am amintit de toate momentele frumoase, de zâmbetele lui Rareș, de serile în care adormea cu capul pe umărul meu. Nu, nu pot să renunț. Nu pot să-l las pe Vlad să lupte singur.

Am decis să merg la un psiholog de familie, să cer ajutor. Vlad a fost reticent la început, dar a acceptat. Am început să învățăm cum să comunicăm mai bine, cum să punem limite, cum să nu lăsăm ca răutățile Andreei să ne distrugă. Rareș a început să se deschidă din nou, să râdă, să fie copil. Dar știu că lupta nu s-a terminat. Știu că Andreea va găsi mereu o cale să ne tulbure liniștea, să-l folosească pe Rareș ca armă împotriva noastră.

Uneori mă întreb: oare cât de mult poate un copil să ducă pe umeri? Oare cât de mult putem noi, adulții, să ne lăsăm orgoliile deoparte pentru binele lor? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu că nu voi renunța. Pentru Vlad, pentru Rareș, pentru noi.

Voi ce ați face în locul meu? Ați avea puterea să mergeți mai departe sau ați renunța? Cum ați reuși să găsiți echilibrul între iubire și responsabilitate?