Fratele meu a refuzat să aibă grijă de mama bolnavă și a vrut să-i vândă casa

„Nu pot să cred că ai de gând să faci asta, Mihai!” am strigat, simțind cum furia îmi clocotește în vene. Eram în bucătăria casei mamei, iar el stătea în fața mea, cu o privire rece și nepăsătoare. Mama noastră era bolnavă, iar eu tocmai aflasem că fratele meu plănuia să vândă casa în care am crescut, fără să-i pese de starea ei sau de amintirile noastre.

Mihai, cu cinci ani mai mare decât mine, a fost întotdeauna considerat „băiatul mamei”. Dar acum, când mama avea cea mai mare nevoie de el, părea că nu-i pasă deloc. „Ana, trebuie să înțelegi că nu putem să ne agățăm de trecut. Trebuie să ne gândim la viitor”, mi-a răspuns el, încercând să-și justifice decizia.

Am simțit cum lacrimile îmi umplu ochii. „Viitorul cui, Mihai? Al tău? Mama are nevoie de noi acum! Cum poți să fii atât de egoist?”

El și-a întors privirea, evitând contactul vizual. „Nu e vorba doar despre mine. E vorba despre ce e mai bine pentru toți.”

Dar știam că nu era adevărat. Mihai nu se gândea decât la el însuși. După ce terminase liceul, nu făcuse nimic concret cu viața lui. Eu plecasem la facultate în București, muncisem din greu și îmi construisem o carieră. Între timp, Mihai rămăsese acasă, trăind pe banii părinților noștri.

Când mama s-a îmbolnăvit, am decis să mă întorc acasă pentru a avea grijă de ea. Era o femeie puternică, dar boala o slăbise mult. Avea nevoie de sprijinul nostru mai mult ca niciodată. Dar Mihai părea că nu înțelege asta.

„Ana, nu pot să-mi sacrific viața pentru asta”, mi-a spus el într-o zi, când am încercat din nou să-l conving să rămână și să ne ajute.

„Sacrificiu? Ești serios? E vorba despre mama noastră! Cum poți să vorbești așa?” i-am răspuns cu voce tremurândă.

Dar el nu a spus nimic. Și-a luat lucrurile și a plecat, lăsându-mă singură cu mama.

Zilele treceau greu. Încercam să jonglez între muncă și îngrijirea mamei. Era epuizant, dar nu aveam de ales. Mama avea nevoie de mine și nu puteam să o las singură.

Într-o seară, după ce am terminat de pregătit cina pentru mama, m-am prăbușit pe canapea, simțindu-mă copleșită de oboseală și tristețe. Telefonul a sunat și am răspuns fără chef.

„Ana, sunt eu, Mihai”, vocea lui era calmă, dar simțeam că ascunde ceva.

„Ce vrei?” i-am răspuns sec.

„Am vorbit cu un agent imobiliar. Casa poate fi vândută rapid și cu un preț bun.”

Am simțit cum furia mă cuprinde din nou. „Cum poți să faci asta? Mama încă trăiește aici! Nu poți să-i vinzi casa!”

„Ana, trebuie să fim realiști. Mama nu va mai putea locui aici mult timp”, mi-a spus el fără emoție.

Am închis telefonul fără să-i mai răspund. Nu puteam să cred că fratele meu era atât de insensibil.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu mama despre situație. Era slăbită și obosită, dar încă lucidă.

„Ana, dragostea mea, nu te supăra pe Mihai. Poate că nu știe cum să-și arate sentimentele”, mi-a spus ea cu blândețe.

„Mama, el vrea să-ți vândă casa! Cum poți să-l aperi?”

Ea a oftat adânc. „Poate că are nevoie de bani sau poate că se simte pierdut. Nu știu… Dar tu ești aici și asta contează cel mai mult pentru mine.”

Am îmbrățișat-o strâns, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji. Nu puteam să înțeleg cum putea fi atât de iertătoare.

În cele din urmă, am decis că trebuie să fac ceva pentru a proteja casa mamei și am început demersurile legale pentru a împiedica vânzarea ei fără acordul nostru.

Mihai nu a mai dat niciun semn de viață timp de câteva luni. Într-o zi, am primit un mesaj scurt de la el: „Îmi pare rău.”

Nu știam dacă era sincer sau doar încerca să repare ceva ce părea iremediabil stricat.

Acum mă întreb: oare ce înseamnă cu adevărat familia? Este sângele mai gros decât apa sau sunt alegerile noastre cele care ne definesc relațiile? Poate că voi afla răspunsul într-o zi…