Graba spre altar: O decizie de care regret
Din momentul în care ochii mei și ai lui Eric s-au întâlnit peste cafeneaua liceului, am știut că există ceva special între noi. Eram de nedespărțit, genul de iubire pe care toți din jurul nostru o invidiau. Pe măsură ce am crescut, dragostea noastră doar s-a adâncit, iar până când am ajuns la sfârșitul adolescenței, eram convinși că suntem pregătiți să petrecem restul vieții împreună. În ciuda preocupărilor exprimate de părinții mei, Gabriela și Alexandru, despre faptul că suntem prea tineri și lumea este prea mare și complicată pentru a naviga ca un cuplu căsătorit, eram hotărâți. Credeam că dragostea poate cuceri totul.
Eric mi-a făcut propunerea vara după absolvirea liceului, sub cerul înstelat al micului nostru oraș natal. A fost romantic, și fără o clipă de ezitare, am spus da. Obiecțiile din partea părinților mei doar ne-au alimentat dorința de a le dovedi că greșesc. Credeam că suntem diferiți, că dragostea noastră este suficient de puternică pentru a rezista oricărui obstacol. Ne-am căsătorit într-o ceremonie mică, cu doar câțiva prieteni și membri ai familiei care ne-au susținut decizia. Andrei și Ioana, cei mai buni prieteni ai noștri, au fost alături de noi, crezând în noi când nimeni altcineva nu o făcea.
Primul an a fost un vis. Ne-am înscris la aceeași facultate, am ales cursuri împreună, am lucrat la joburi part-time și am petrecut fiecare moment posibil în compania celuilalt. Locuiam într-un apartament mic, dar era paradisul nostru. Problemele au început să apară încet, aproape imperceptibil la început. Stresul de a echilibra munca, școala și căsătoria a început să-și arate efectele. Aveam puțin timp pentru întâlnirile fără griji care odinioară defineau relația noastră, iar tensiunea financiară de a trăi pe cont propriu fără sprijinul părinților mei a fost mai grea decât anticipasem.
Certurile au devenit o apariție regulată, pentru totul, de la facturi neplătite la așteptări nerealizate. Am realizat prea târziu că ne-am grăbit spre maturitate, preluând responsabilități pentru care nu eram pregătiți. Dragostea care odinioară părea indestructibilă acum se destrăma la margini. Eu și Eric am început să ne îndepărtăm, fiecare absorbit în propriile lupte, prea epuizați pentru a ne susține unul pe altul.
La doi ani de la căsătorie, inevitabilul s-a întâmplat. Ne-am așezat, doi străini unde odinioară fuseseră suflete pereche, și am decis să ne despărțim. Divorțul a fost amiabil, dar durerea eșecului a fost ascuțită. M-am mutat înapoi cu părinții mei, Gabriela și Alexandru, care m-au primit cu brațele deschise și niciodată nu au spus „V-am spus eu”.
Privind în urmă, îmi dau seama că obiecțiile părinților mei nu au fost o lipsă de încredere în Eric și în mine, ci o înțelepciune care vine cu experiența. Știau provocările cu care ne vom confrunta, nu pentru că îndoieli dragostea noastră, ci pentru că înțelegeau complexitățile vieții pe care eram prea tineri pentru a le vedea.