Iluzia Fericirii: Povestea Victoriei după Doisprezece Ani de Căsnicie

— Victoria, trebuie să vorbim, mi-a spus Robert într-o seară de joi, cu vocea aceea rece pe care nu o recunoșteam. Tocmai terminasem de pus masa, Ana își făcea temele la bucătărie, iar eu simțeam că totul e la locul lui. Dar în ochii lui Robert nu mai era căldura de altădată, ci o umbră pe care nu o puteam descifra. Am lăsat farfuria pe masă, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, deși în adâncul sufletului meu simțeam că urmează ceva rău.

Nu mi-a răspuns imediat. S-a așezat pe scaun, privind în gol, apoi a oftat adânc. — Victoria, nu mai pot să trăiesc așa. Am făcut o greșeală. Am încercat să o repar, dar nu pot. Am avut o relație cu altcineva. Cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Am simțit cum tot ce știam despre viața mea se destramă, cum fiecare clipă de fericire se transformă într-o minciună. M-am ridicat brusc, scaunul s-a răsturnat, iar Ana s-a uitat speriată la noi. — Ce se întâmplă, mami? — Nimic, iubita mea, du-te în cameră, te rog, i-am spus cu vocea gâtuită.

Când am rămas singuri, am simțit nevoia să urlu, să-l lovesc, să-l fac să simtă măcar o fărâmă din durerea care mă sfâșia. — Cu cine? De cât timp? De ce? am izbucnit, lacrimile curgându-mi pe obraji. Robert a evitat să mă privească. — Nu contează cu cine. Contează că nu mai pot să fiu același om. Am rămas pentru Ana, dar nu mai pot trăi în minciună. Am simțit cum totul se prăbușește. Doisprezece ani de căsnicie, o casă construită împreună, o fetiță minunată. Cum putea să arunce totul la gunoi?

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la tavan, încercând să găsesc răspunsuri. Unde greșisem? Ce nu văzusem? Robert fusese mereu atent, venea acasă la timp, nu lipsea niciodată de la mesele de familie, îmi aducea flori de ziua mea. Dar acum, toate gesturile acelea păreau false, o mască perfectă pentru a ascunde adevărul. Dimineața, Ana a venit la mine în pat. — Mami, de ce ai plâns? — Nu am plâns, iubita mea, doar am avut un vis urât. Dar promite-mi că orice s-ar întâmpla, eu voi fi mereu aici pentru tine. M-a îmbrățișat strâns, iar eu am simțit că trebuie să fiu puternică pentru ea.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Robert încerca să fie prezent, dar între noi era un zid de gheață. Îl vedeam cum o privește pe Ana cu dragoste, dar când mă privea pe mine, vedeam doar vinovăție. Mama mea a venit într-o zi să mă vadă. — Ce ai, Victoria? Nu mai ești tu. — Mama, Robert m-a înșelat. Nu știu ce să fac. Să-l dau afară? Să încerc să-l iert? — Fata mea, nimeni nu poate decide pentru tine. Dar să nu uiți că tu contezi. Să nu te pierzi pe tine însăți.

Prietenii mei au aflat și ei. Oana, cea mai bună prietenă a mea, a venit cu o sticlă de vin și o cutie de bomboane. — Victoria, nu meriți asta. Robert a fost un laș. Dar tu ești mai puternică decât crezi. — Nu mă simt puternică, Oana. Mă simt ca o umbră. — O să treacă. Și dacă vrei să plângi, plângi. Dar nu te lăsa doborâtă.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am avut o discuție cu Robert. — De ce ai făcut asta? Ce nu ți-am oferit? — Nu e vina ta, Victoria. Am fost slab. Am căutat ceva ce nici nu știam că-mi lipsește. Dar nu am vrut să te rănesc. — Prea târziu, Robert. Totul s-a rupt. — Rămân pentru Ana. Nu vreau să o pierd. — Dar pe mine m-ai pierdut deja, i-am spus, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Am început să merg la psiholog. Aveam nevoie să înțeleg de ce am ajuns aici, cum să mă reconstruiesc. — Victoria, nu ești responsabilă pentru alegerile lui Robert, mi-a spus doamna psiholog. — Dar cum să am încredere în cineva vreodată? — Încrederea se reconstruiește greu, dar nu e imposibil. Ai grijă de tine, de Ana. Restul va veni cu timpul.

Au trecut luni de zile. Robert încă locuiește cu noi, dar suntem ca doi străini. Ana simte tensiunea, deși încercăm să nu ne certăm de față cu ea. Într-o zi, am găsit un desen făcut de ea: trei oameni, fiecare într-un colț al foii, cu fețe triste. M-a durut mai tare decât orice cuvânt. — Ana, de ce ai desenat așa? — Pentru că nu mai râdem împreună, mami. Mi-aș dori să fim ca înainte. Am plâns în baie, să nu mă vadă. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții greșesc, că uneori dragostea nu e de ajuns?

Am început să ies mai des, să mă văd cu prietenele, să merg la teatru, să citesc. Încerc să-mi regăsesc identitatea, să nu fiu doar „soția lui Robert” sau „mama Anei”. Într-o seară, la o piesă de teatru, am întâlnit un vechi coleg de facultate, Mihai. Am stat de vorbă ore întregi, am râs, am simțit că pot respira din nou. Nu știu dacă voi putea iubi din nou, dar pentru prima dată după mult timp, am simțit speranță.

Robert a observat schimbarea. — Ai început să zâmbești din nou. — Da, pentru că nu vreau să mă pierd. — Îmi pare rău, Victoria. — Și mie îmi pare rău. Dar uneori, iertarea nu înseamnă să rămâi, ci să mergi mai departe.

Acum, mă uit la Ana cum doarme liniștită și mă întreb: oare va înțelege vreodată de ce am ales să nu mai trăiesc în minciună? Oare voi putea să am încredere din nou, să iubesc fără teamă? Poate că răspunsurile nu vin imediat, dar știu că merit să fiu fericită. Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta o asemenea trădare sau ați merge mai departe?