Iluzia Fericirii: Povestea Victoriei după Trădare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Robert! Cum ai putut să-mi faci una ca asta după doisprezece ani? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul bucătăriei, cu privirea fixată pe el, încercând să găsesc în ochii lui o urmă de regret. El tăcea, cu umerii lăsați, evitând să mă privească. Pe masa dintre noi, telefonul lui vibra insistent — probabil ea, cea care-mi furase liniștea.

Totul a început cu o simplă bănuială. Seara aceea de duminică, când am găsit pe tricoul lui un parfum străin, dulceag, care nu era al meu. Am încercat să mă mint că poate e doar imaginația mea, dar gândul a început să mă roadă pe dinăuntru. Am devenit atentă la orice detaliu: la felul în care își verifica telefonul, la zâmbetele pe care le ascundea când primea mesaje, la scuzele tot mai dese că trebuie să stea peste program la birou.

— Victoria, nu e ceea ce crezi… a murmurat el într-un final, dar vocea îi era stinsă. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc pământul de sub picioare. Tot ce construisem împreună — casa noastră mică din cartierul liniștit de la marginea Bucureștiului, serile în care citeam povești Ilincăi înainte de culcare, vacanțele la mare — toate păreau acum niște minciuni frumos ambalate.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Ilinca, fetița noastră de opt ani, cum dormea liniștită cu ursulețul de pluș strâns la piept. M-am întrebat cum îi voi explica vreodată că tatăl ei nu mai e același om pe care îl idolatriza. Cum îi voi spune că familia noastră nu mai e întreagă?

A doua zi dimineață, Robert a plecat devreme la serviciu. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o durere surdă în piept. Am sunat-o pe sora mea, Ana. Ea a venit imediat, fără să pună întrebări. M-a luat în brațe și am plâns ca un copil.

— Nu e vina ta, Victoria! Bărbații… uneori nu știu să aprecieze ce au acasă.

Dar eu nu voiam să aud clișee. Voiam răspunsuri. De ce? Ce-i lipsea? Ce n-am făcut eu bine? Am început să mă uit în oglindă altfel: vedeam ridurile fine de lângă ochi, kilogramele adunate după sarcină, oboseala cronică din privire. Poate că nu mai eram femeia de care se îndrăgostise.

Seara următoare am încercat să vorbim. Ilinca era la bunici.

— Spune-mi adevărul, Robert! O iubești?

A ezitat o clipă. — Nu știu… E altceva. Cu tine totul e previzibil. Acasă e mereu liniște, dar și rutină. Cu ea… simt că trăiesc din nou.

M-a durut mai mult decât dacă mi-ar fi spus că o iubește. Să fiu pedepsită pentru stabilitate? Pentru că am pus familia pe primul loc?

Au urmat săptămâni de tăcere apăsătoare. Robert venea acasă la timp, se juca cu Ilinca, dar între noi era un zid invizibil. Îl simțeam absent chiar și când era prezent fizic. Încercam să mă port normal pentru fetița noastră — îi pregăteam micul dejun preferat, o ajutam la teme — dar în sufletul meu era furtună.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, de ce nu mai râzi cu tati?

Am simțit un nod în gât. — Uneori oamenii mari au problemele lor, iubita mea. Dar te iubim amândoi foarte mult.

Am început să merg la psiholog. Aveam nevoie să-mi regăsesc echilibrul. Doamna Radu m-a ajutat să văd că nu sunt vinovată pentru alegerile lui Robert. Că merit să fiu fericită și respectată.

Între timp, mama a încercat să mă convingă să-l iert.

— Victoria, gândește-te la copil! O familie destrămată lasă urme adânci.

Dar eu nu voiam ca Ilinca să crească într-o casă plină de minciuni și resentimente.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun lui Robert:

— Nu pot trăi așa. Dacă vrei să fii cu ea, du-te! Eu nu vreau un soț doar cu numele.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Rămân pentru Ilinca. Nu vreau să-i distrug copilăria.

— Dar ce fel de copilărie îi oferi dacă suntem doi străini sub același acoperiș?

Am decis să ne separăm. A fost greu — pentru mine, pentru el, pentru Ilinca. Primele luni au fost un coșmar: vizite la avocați, discuții despre custodie, lacrimi ascunse după uși închise.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am descoperit că pot fi puternică și singură. Am ieșit cu prietenele la cafea după ani întregi, am început să pictez din nou — pasiunea mea din liceu — și am redescoperit bucuria micilor lucruri: o carte bună citită seara sau râsul Ilincăi când ne jucăm împreună.

Robert vine des s-o vadă pe Ilinca. Relația noastră e civilizată acum, dar rece. Uneori îl privesc și mă întreb dacă regretă ceva sau dacă a găsit ceea ce căuta cu adevărat.

Sunt încă zile când mă trezesc plângând fără motiv sau când mă întreb dacă voi mai putea iubi vreodată cu adevărat pe cineva. Dar știu că am făcut ce era mai bine pentru mine și pentru fiica mea.

Poate că fericirea nu arată mereu așa cum ne-o imaginăm când suntem tineri și visători. Poate că uneori trebuie să pierdem totul ca să ne regăsim pe noi înșine.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?