„Împărțim nota, te rog” — O seară care mi-a schimbat felul în care privesc iubirea

— Împărțim nota, te rog, a spus Doru, fără să mă privească în ochi, în timp ce chelnerul aștepta răbdător lângă masa noastră.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu pentru că nu aș fi putut plăti partea mea, ci pentru că, în acel moment, am simțit că tot ce sperasem despre el și despre seara asta se destramă ca un fir subțire de fum. Ploua afară, iar picăturile loveau geamul restaurantului din centrul Bucureștiului ca niște bătăi de inimă grăbite. Mă uitam la Doru, la mâinile lui care frământau nervos șervețelul, și nu-l mai recunoșteam. Cu două ore înainte, râdeam împreună la glumele lui despre copilăria petrecută la Buzău și despre cum mama lui îi gătea cea mai bună ciorbă de burtă. Acum, între noi era o prăpastie.

— Sigur, am zis încet, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Am scos portofelul și am împărțit suma la doi. Chelnerul a zâmbit politicos, dar privirea lui mi-a spus că nu eram prima femeie care trecea prin asta.

Pe drumul spre casă, am simțit cum fiecare pas pe trotuarul ud mă apasă mai tare. Nu era vorba despre bani. Era vorba despre gest. Despre faptul că, deși vorbisem ore întregi despre valorile noastre, despre respect și grijă, Doru alesese să tragă linia acolo unde eu speram la un semn de afecțiune. Poate că pentru el era normal. Poate că eu eram prea visătoare. Dar nu mă puteam opri din a-mi aminti ce-mi spusese mama cu ani în urmă: „Fata mea, să nu te mulțumești niciodată cu jumătăți de măsură.”

Ajunsă acasă, am aruncat pantofii într-un colț și m-am prăbușit pe canapea. Telefonul a vibrat: „A fost o seară faină. Poate ne mai vedem.” Am privit mesajul minute în șir. Să-i răspund? Să-i spun ce simt? Sau să las totul să se stingă aici?

Am deschis aplicația de dating și am recitit conversațiile noastre. La început părea atent, interesat de ce spun, pus pe glume și povești. Îmi povestise despre sora lui mai mică, despre cum îi ducea dorul după ce plecase la facultate la Cluj. Îmi spusese că vrea o relație serioasă, că s-a săturat de jocuri și de oameni care nu știu ce vor. Și totuși, în seara asta, ceva s-a rupt.

A doua zi dimineață, la cafea, i-am povestit totul Laurei, colega mea de birou.

— Și ce dacă a vrut să împărțiți nota? Poate e doar modern…

— Nu e vorba doar de bani, Laura! E vorba că nu m-am simțit respectată. Că totul părea calculat, rece… Parcă eram doi străini care au împărțit o masă din obligație.

Laura a oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Poate ar trebui să-i spui asta. Să nu mai taci când ceva te deranjează.

Am zâmbit amar. De câte ori nu tăcusem? De câte ori nu-mi spusesem că exagerez? Când tata plecase de acasă după ce se certase cu mama pentru a mia oară pe tema banilor, eu fusesem cea care încercase să-i împace. Să le spună că dragostea e mai importantă decât orice factură sau salariu. Dar anii au trecut și am văzut cum lipsa gesturilor mici sapă încet în sufletul unui om.

Seara, Doru m-a sunat.

— Hei, ce faci? Te-ai supărat pe mine?

Vocea lui era caldă, dar simțeam o distanță între noi.

— Nu sunt supărată… Doar că m-a surprins puțin faza cu nota.

A tăcut câteva secunde.

— Uite… Am avut niște experiențe nasoale înainte. Fete care au profitat de mine… Nu vreau să par zgârcit sau ceva, dar prefer să fie totul clar de la început.

Am simțit cum mi se strânge inima. Înțelegeam frica lui. Și eu aveam frici. Dar oare nu tocmai fricile astea ne fac să ridicăm ziduri acolo unde ar trebui să construim poduri?

— Înțeleg… Dar eu nu sunt ele. Și nici tu nu ești băieții care m-au rănit pe mine înainte.

A râs scurt.

— Poate ai dreptate… Dar e greu să uiți.

Am închis telefonul cu un gust amar. În noaptea aceea am visat că eram din nou copil și tata îmi spunea: „Nu toți oamenii știu să iubească la fel.” M-am trezit plângând.

Zilele au trecut și Doru a continuat să-mi scrie. Încerca să fie atent, să mă facă să râd. Dar ceva se schimbase în mine. Am început să mă întreb dacă nu cumva accept prea ușor compromisuri doar pentru a nu fi singură. Dacă nu cumva semnele astea mici — o notă împărțită, o privire fugară — sunt de fapt strigăte mute ale sufletului meu care cere mai mult.

Într-o duminică după-amiază, la masa de prânz cu mama și sora mea, discuția a alunecat spre relații.

— Tu ce mai faci cu băiatul ăla? m-a întrebat mama.

— Nu știu… Parcă nu simt că e ce trebuie.

Sora mea a ridicat din sprâncene.

— Pentru că n-a plătit el nota?

— Nu doar pentru asta… Pentru că simt că nu suntem pe aceeași lungime de undă. Că eu vreau altceva.

Mama m-a privit lung.

— Să nu-ți fie frică să ceri ce meriți.

Am zâmbit trist și am știut că are dreptate.

În seara aceea i-am scris lui Doru un mesaj lung. I-am spus ce simt, fără reproșuri sau acuzații. I-am mulțumit pentru sinceritate și i-am urat tot binele din lume. El mi-a răspuns simplu: „Și eu îți doresc tot binele.”

Am rămas singură în camera mea, privind luminile orașului pe geam și ascultând ploaia care nu se mai oprea. Am realizat că uneori trebuie să ai curajul să spui „nu” chiar dacă doare. Că respectul începe cu tine însăți și cu limitele pe care le pui.

M-am întrebat atunci: Oare câte dintre noi acceptăm jumătăți de măsură doar ca să nu fim singure? Oare cât de des ignorăm semnele mici care ne spun că merităm mai mult?