În fiecare zi la biserică: Adevărul care mi-a sfâșiat familia
— Unde pleci iar, Radu? întreb cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund neliniștea în spatele unei întrebări banale. E a patra seară la rând când îl văd cum își pune cămașa cea bună și iese pe ușă, cu Biblia sub braț.
— La biserică, Irina. E slujbă specială, răspunde el, evitându-mi privirea. Îmi zâmbește forțat, dar ochii lui par să ascundă o povară pe care nu vrea să mi-o împărtășească.
Nu știu de ce, dar simt un gol în stomac. Radu n-a fost niciodată omul bisericii. Duminica mergeam împreună, mai mult din respect pentru mama lui, dar niciodată nu l-am văzut atât de implicat. Acum, deodată, nu lipsește nicio zi. Și nu doar atât: a devenit tăcut, absent, iar între noi s-a așternut o răceală pe care nu pot s-o explic.
Într-o seară, după ce adoarme fetița noastră, Mara, încerc să-l abordez din nou.
— Radu, e ceva ce nu-mi spui? Te simt schimbat…
El oftează adânc și-și trece mâna prin păr.
— Irina, am nevoie de timp. Sunt multe la care mă gândesc…
Nu insist. Îl privesc cum se îmbracă și pleacă din nou. Închid ochii și încerc să-mi liniștesc gândurile. Poate chiar are nevoie de credință. Poate e doar o perioadă.
Dar zvonurile din sat nu întârzie să apară. Într-o zi, la magazinul din colț, o aud pe tanti Viorica șoptind către vecina ei:
— Ai văzut că Radu al Irinei merge zilnic la biserică? Dar nu singur… Cu preoteasa! Se zice că-l ajută cu ceva probleme…
Mă prefac că nu aud, dar inima îmi bate nebunește. Preoteasa? Nu pot să cred. O știu pe Ana de când eram mici. Era mereu blândă și retrasă. Dar de când părintele a murit anul trecut, parcă s-a schimbat și ea.
În seara aceea îl aștept pe Radu cu sufletul la gură. Când intră pe ușă, îi simt parfumul străin pe haine.
— Ai stat mult azi la biserică…
— Da, am ajutat-o pe Ana cu niște acte pentru parohie. Nu are pe nimeni…
Îl privesc fix. Minte. Îl cunosc prea bine.
Zilele trec și suspiciunea mă macină. Nu mai pot dormi. Într-o după-amiază, mă hotărăsc să merg la biserică fără să-i spun nimic. Intru încet și îi văd: stau aproape unul de altul în altar, vorbind în șoaptă. Ana râde la ceva ce-i spune Radu și îi atinge mâna.
Mă retrag înainte să mă observe. Mă simt trădată, umilită, furioasă. Acasă, mă prăbușesc pe pat și plâng în hohote. Mara vine lângă mine și mă întreabă:
— Mami, de ce plângi?
Nu-i pot răspunde. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că lumea noastră se destramă?
Seara îl confrunt pe Radu.
— De cât timp? întreb direct.
Se uită la mine ca și cum ar fi fost prins furând.
— Irina… nu e ce crezi…
— Nu mă minți! Am fost azi la biserică. V-am văzut!
Radu tace mult timp. Apoi cedează:
— După ce a murit părintele, Ana a rămas singură și… ne-am apropiat. N-am vrut să te rănesc. Nici nu știu cum am ajuns aici…
Îl privesc cu ochii plini de lacrimi.
— Și noi? Familia ta? Mara?
— Nu vreau să vă pierd… Dar nici nu pot să renunț la Ana acum…
Cuvintele lui mă lovesc ca un pumn în stomac. Îmi dau seama că tot ce am construit împreună se clatină din temelii.
Urmează săptămâni de tăcere apăsătoare. Radu doarme pe canapea, Mara simte tensiunea și devine tot mai retrasă. Mama mea vine des să mă ajute cu fetița și mă îndeamnă să-l iert.
— Toți bărbații greșesc, Irina… Nu-ți distruge familia pentru o rătăcire!
Dar eu nu pot uita privirea dintre el și Ana. Nu pot uita minciunile.
Într-o seară, după ce Mara adoarme, îl găsesc pe Radu în bucătărie, privind în gol.
— Ce facem acum? întreb încet.
El oftează.
— Nu știu… Poate ar trebui să plec o vreme…
Simt că mi se rupe sufletul. Dar poate chiar asta trebuie să facem: să ne dăm timp să ne vindecăm sau să ne pierdem definitiv.
Au trecut luni de atunci. Radu s-a mutat la sora lui din orașul vecin. Eu încerc să fiu puternică pentru Mara, dar uneori mă prind plângând noaptea în pernă.
Oamenii din sat încă șușotesc când trec pe lângă mine. Unii mă compătimesc, alții mă judecă.
Mara m-a întrebat zilele trecute:
— Mami, tati mai vine acasă?
Nu știu ce să-i răspund. Poate timpul va vindeca totul sau poate nu.
Mă întreb adesea: unde am greșit? Puteam face ceva diferit? Sau uneori pur și simplu viața ne pune în fața unor încercări peste care nu putem trece singuri?