În loc să aibă grijă de copilul nostru, a apelat la mama lui: Prietena mea mi-a spus că e vina mea

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fac totul singură! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce îl legănam pe Vlad, băiețelul nostru de doar două luni. Radu, soțul meu, stătea pe canapea, cu ochii în telefon, de parcă nici nu m-ar fi auzit.

— Dacă nu te descurci, o sun pe mama, a zis el, fără să ridice privirea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când îmi spunea asta. De când am născut, parcă nu mai eram o echipă. Înainte, visam împreună la cum o să ne creștem copilul, cum o să ne ajutăm reciproc, dar realitatea era alta. Eu eram mereu obosită, cu cearcăne adânci, iar el părea tot mai absent.

Când Vlad plângea noaptea, Radu se întorcea pe cealaltă parte și adormea la loc. Dimineața, pleca la serviciu fără să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Când venea acasă, dacă nu era mama lui pe la noi, se retrăgea în dormitor sau ieșea cu prietenii.

Într-o zi, după o noapte albă, am cedat și am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Ioana. Aveam nevoie să mă descarc, să simt că cineva mă înțelege. I-am povestit totul, cu detalii, cu sughițuri de plâns, cu frustrarea care mă măcina.

— Poate că e vina ta, mi-a spus ea, după o pauză lungă. Poate că nu îi lași loc să se implice. Poate că îl critici prea mult sau nu îi arăți că ai nevoie de el.

Am rămas fără cuvinte. Mă așteptam să mă susțină, nu să mă învinovățească. Dar, în același timp, m-am întrebat dacă nu cumva are dreptate. Poate că, din dorința de a face totul perfect, nu i-am dat șansa să fie tată. Poate că, fără să-mi dau seama, l-am îndepărtat.

Dar apoi mi-am amintit de toate momentele în care l-am rugat să mă ajute, să stea cu Vlad măcar o oră, să pot face un duș sau să dorm puțin. De fiecare dată, răspunsul era același: „Nu mă pricep, mai bine o chem pe mama.”

Mama lui, doamna Mariana, venea aproape zilnic. Îmi dădea sfaturi peste sfaturi, de parcă eu nu aș fi fost mama copilului. Îmi spunea cum să-l alăptez, cum să-l îmbrac, cum să-l adorm. Într-o zi, când am încercat să-i spun că vreau să fac lucrurile în felul meu, m-a privit cu superioritate și mi-a zis:

— Fata mea, tu nu știi ce înseamnă să crești un copil. Eu am crescut doi băieți, știu mai bine.

Radu nu intervenea niciodată. Parcă era de partea mamei lui, nu a mea. Mă simțeam invizibilă în propria mea casă, ca o bonă plătită prost, nu ca mama copilului meu.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Radu.

— Radu, te rog, am nevoie de tine. Nu vreau să o mai chemăm pe mama ta de fiecare dată. Vreau să fim noi, familia noastră.

El a oftat, s-a ridicat de pe canapea și a început să se plimbe prin cameră.

— Nu înțelegi că nu mă pricep? Mama știe ce face. Tu ești mereu nervoasă, mereu plângi. Cum să te ajut dacă nici tu nu știi ce vrei?

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba că nu știam ce vreau. Voiam doar să nu mai fiu singură. Să simt că suntem o echipă, că nu trebuie să mă lupt cu toată lumea pentru fiecare decizie legată de copilul nostru.

În zilele următoare, am început să mă închid în mine. Nu mai vorbeam cu nimeni, nici măcar cu Ioana. Mă simțeam trădată de toți. Singura mea alinare era Vlad, care mă privea cu ochii lui mari și senini, fără să știe cât de greu îmi era.

Într-o dimineață, când mama lui Radu a venit din nou neanunțată, am cedat. Am ridicat tonul, pentru prima dată:

— Vă rog, lăsați-mă să fiu mama copilului meu! Nu mai pot!

Doamna Mariana a rămas blocată, iar Radu a venit imediat în bucătărie, cu fața roșie de nervi.

— Cum vorbești așa cu mama mea? Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta!

Am simțit că mă prăbușesc. Am luat copilul în brațe și am ieșit pe ușă, fără să știu unde mă duc. Am mers la mama mea, care m-a primit cu brațele deschise, fără să mă judece. Am plâns în hohote, iar ea m-a ținut strâns, ca atunci când eram copil.

— E greu, mamă, dar trebuie să-ți găsești curajul să spui ce simți. Să nu te lași călcată în picioare. Vlad are nevoie de o mamă puternică, nu de una care se sacrifică până nu mai rămâne nimic din ea.

Am stat câteva zile la mama, timp în care Radu nu m-a sunat decât o dată, să mă întrebe când mă întorc. Nu m-a întrebat dacă sunt bine, dacă Vlad e bine. Doar când mă întorc.

M-am întors acasă, dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mai eram dispusă să accept orice. Am început să-i spun lui Radu ce simt, să-i cer ajutorul, să-i spun că nu mai vreau ca mama lui să intervină în tot. La început, a fost greu. S-au iscat certuri, reproșuri, lacrimi. Dar, încet-încet, a început să mă asculte. Poate nu din convingere, ci pentru că a văzut că nu mai cedez.

Nu știu dacă vom reuși să fim o familie unită, dar știu că nu mai pot trăi în umbra altora. Am învățat să-mi spun povestea, să cer ajutor, să nu mă mai simt vinovată pentru că nu pot face totul singură.

Mă întreb uneori: oare câte femei trec prin ce am trecut eu și nu au curajul să vorbească? Oare chiar e vina noastră sau pur și simplu nu suntem ascultate? Voi ce ați face în locul meu?